MARTELLACCI c. ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3347/02 prezentată de Benito MARTELLACCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 2 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Bototarova dnii Kovler, Zagrebelsky, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 20 august 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Benito Martellacci, este un resortisant italian, născut în 1949 și rezident în Pomezia (Roma). El este reprezentat în fața Curții de către domnul Giovanni Romano, avocat în Benevent. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre depusă la 22 martie 1986, Tribunalul din Roma ( Între 8 aprilie 1986 și 11 iunie 1986 au fost depuse opt cereri de declarare a pasivului falimentului în fața instanței. Între timp, la 14 mai 1986, reclamantul a solicitat judecătorului delegat (adică instanței judecătorești) autorizația de a-și exercita temporar activitatea. La 6 iunie 1986, verificarea pasivului falimentului a avut loc și, la 5 iunie 1986, În iulie 1986, judecătorul a declarat pasivul falimentului executoriu. În aceeași zi, reclamantul i-a cerut judecătorului să-i acorde o pensie alimentară pentru că condițiile sale financiare erau precare și, la 19 iulie 1986, judecătorul a acceptat această cerere. În octombrie 1986 și 25 februarie 1990 au fost depuse șase cereri de faliment întârziate. Între timp, la 4 octombrie 1986, un alt judecător a fost numit ca urmare a mutației primului judecător. Prin hotărârea pronunțată la 12 februarie 1988, instanța a respins opoziția reclamantului formulată la 4 aprilie 1986, deoarece acesta nu prezentase dovada calității sale de mic antreprenor. La o dată nespecificată, judecătorul a numit un expert pentru evaluarea bunurilor reclamantului. La 10 iunie 1991, expertul și-a prezentat raportul. La 13 aprilie 1992, ca urmare a mutației judecătorului, a fost numit un al treilea judecător. La 12 februarie 1994, sindicatul a fost revocat și un alt sindicat a fost numit în locul său. La 3 martie 1994, sindicatul l-a solicitat judecătorului judecător al fostului sindicat să-i dea documentele referitoare la falimentul reclamantului. Printr-o ordonanță din 5 aprilie 1994, judecătorul a acceptat această cerere și a fixat în acest scop o audiere la 11 mai 1994. La 11 aprilie 1994, reclamantul a depus o cerere de concordat. La 10 mai 1994, instanța a comunicat judecătorului că o procedură de executare în drept introdusă împotriva reclamantului era pendinte și i-a acordat autorizația de a interveni în această procedură. La 24 mai 1994, judecătorul a acceptat această cerere. La 22 aprilie 1999, lichidatorul a prezentat un raport judecătorului care avea ca obiect o actualizare a procedurii de executare. La 30 mai 2001, reclamantul a prezentat o nouă propunere de concordat. La 11 septembrie 2001, lichidatorul a ordonat licitarea bunurilor reclamantului. La 30 noiembrie 2001, bunurile reclamantului au fost adjudecate. La 17 și 21 decembrie 2001, reclamantul și lichidatorul au solicitat judecătorului să încheie procedura de faliment. Prin decizia din 6 martie 2002, judecătorul a închis procedura de epuizare a pasivului falimentului. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Luordo c. Italia 32190/96, §§ 57-61, 17 iulie 2003). (1) Invocând art. 8 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea corespondenței și a restricționării libertății sale de exprimare din cauza faptului că corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că declarația de faliment a privat bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. 3. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. (4) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia ca urmare a falimentului său. 5. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de limitarea drepturilor sale electorale, în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, cu o justificare legitimă pentru pedepsirea și marginalizarea celui ratat. Invocând art. 8 din Convenție, el se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea vieții private și de familie, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit, nu poate exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, acesta denunță faptul că, conform articolului 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incompetențe personale, nu poate fi solicitată decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. (1) Invocând art. 8 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și de limitarea libertății sale de exprimare din cauza faptului că corespondența celui care a suferit un accident este supusă controlului lichidatorului. Aceste articole sunt astfel formulate art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 10 Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În ceea ce privește art. 10, Curtea amintește că acest articol interzice în principal unui guvern să împiedice pe cineva să primească informații pe care alții le aspiră sau le pot oferi (a se vedea Leander c. Suedia, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A n 116, § 74). Cu toate acestea, în ceea ce privește cazul în care se face referire la controlul corespondenței celui care nu a reușit din partea lichidatorului falimentului, Curtea consideră că encefalomielita reclamantului trebuie să fie examinată numai din perspectiva articolului 8 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că declarația de faliment este privată de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Acest articol este formulat după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 3. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Acest articol se citește astfel: Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a-și alege liber reședința. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (4) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia pe durata întregii proceduri de faliment. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că a declarat deja încălcarea articolului 13 din convenție din cauza lipsei unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la respectarea corespondenței celui ratat (a se vedea Bottaro c. Italia, 56298/00, §§ 41-46). Prin urmare, Curtea consideră că litigiul invocat de reclamant trebuie examinat numai în latura articolului 13 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 5. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de limitarea drepturilor sale electorale, în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, cu o justificare legitimă pentru pedepsirea și marginalizarea celui ratat. Acest articol este formulat după cum urmează: Înalții P ă r i contractante și-au exprimat angajamentul de a organiza, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d iii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea arată că pierderea drepturilor electorale ale reclamantului nu poate depăși cinci ani de la data deciziei de faliment. În cazul de față, întrucât această decizie a fost depusă la 22 martie 1986, reclamantul ar fi trebuit să-și introducă Õ, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, până la 22 septembrie 1991 cel târziu. Cererea a fost introdusă la 20 august 2002, cauza în cauză se dovedește a fi tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție (a se vedea Luordo c. Italia (dec.), n 32190/96, 23 mai 6. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și de familie, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit. Acest articol este formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea arată că partea din cauza dreptului la respectarea vieții de familie nu a fost susținută. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă pentru lipsa vădită de temei în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește partea din litigiu întemeiat pe dreptul la respectarea vieții private, în forma actuală a dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște art. 10 privind predarea scrisorii adresate reclamantului trebuie să fie examinat din perspectiva articolului în care se decide că persoana în cauză nu are dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul dreptului intern trebuie să fie examinată numai la unghiul articolului 13 Amânare examinarea obiecțiunilor reclamantului, întemeiate pe articolele 8, în ceea ce privește drepturile la respectarea vieții private și a corespondenței reclamantului, 1 din Protocolul nr. 1, 2 din Protocolul nr. 4 și 13 la convenție Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modululer Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

33447/02

présentée par Benito MARTELLACCI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 août 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Benito Martellacci, est un ressortissant italien, né en 1949 et résidant à Pomezia (Rome). Il est représenté devant la Cour par M

e

Giovanni Romano, avocat à Bénévent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement déposé le 22 mars 1986, le tribunal de Rome («

le tribunal

») déclara la faillite du requérant.

Le 4 avril 1986, ce dernier fit opposition. Il estima que, en tant que petit entrepreneur, il ne devait pas faire l’objet d’une déclaration de faillite.

Entre le 8 avril 1986 et le 11 juin 1986, huit demandes d’amission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.

Entre-temps, le 14 mai 1986, le requérant demanda au juge délégué («

le juge

») l’autorisation à exercer provisoirement son activité.

Le 6 juin 1986, la vérification du passif de la faillite eut lieu et, le 5

juillet 1986, le juge déclara le passif de la faillite exécutoire.

Le même jour, le requérant demanda au juge de lui accorder une pension alimentaire en raison de ce que ses conditions financières étaient précaires et, le 19 juillet 1986, le juge fit droit à cette demande.

Entre le 1

er

octobre 1986 et le 25 février 1990, six demandes d’amission tardives à la faillite furent déposées devant le tribunal.

Entre-temps, le 4 octobre 1986, un autre juge fut nommé en raison de la mutation du premier juge.

Par un jugement déposé le 12 février 1988, le tribunal rejeta l’opposition du requérant introduite le 4 avril 1986 en raison de ce que celui-ci n’avait pas fourni la preuve de sa qualité de petit entrepreneur.

A une date non précisée, le juge nomma un expert pour l’évaluation des biens du requérant.

Le 10 juin 1991, l’expert déposa son rapport.

Le 13 avril 1992, suite à la mutation du juge, un troisième juge fut nommé.

Le 12 février 1994, le syndic fut révoqué et un autre syndic fut nommé à sa place.

Le 3 mars 1994, le syndic demanda au juge d’ordonner à l’ancien syndic de lui remettre les documents relatifs à la faillite du requérant.

Par une ordonnance du 5 avril 1994, le juge fit droit à cette demande et fixa à cet effet une audience au 11 mai 1994.

Le 11 avril 1994, le requérant introduisit une demande de concordat.

Le 10 mai 1994, le syndic signala au juge qu’une procédure d’exécution immobilière introduite à l’encontre du requérant était pendante et lui demanda l’autorisation à intervenir dans cette procédure.

Le 24 mai 1994, le juge fit droit à cette demande.

Le 22 avril 1999, le syndic déposa un rapport devant le juge ayant pour objet une mise à jour de la procédure d’exécution.

Le 30 mai 2001, le requérant introduisit une nouvelle proposition de concordat.

Le 11 septembre 2001, le syndic ordonna la vente aux enchères des biens du requérant.

Le 30 novembre 2001, les biens du requérant furent adjugés.

Les 17 et 21 décembre 2001, le requérant et le syndic demandèrent respectivement au juge de clôturer la procédure de faillite.

Par une décision du 6 mars 2002, le juge clôtura la procédure pour épuisement du passif de la faillite.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt

Luordo c. Italie

(n

o

32190/96, §§ 57-61, 17 juillet 2003).

GRIEFS

o

1 à la Convention, le requérant se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure.

o

4 à la Convention, le requérant dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

o

1 à la Convention, le requérant se plaint en outre de la limitation de ses droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli.

EN DROIT

Ces articles sont ainsi libellés

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 10

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

Pour ce qui est de l’article 10, la Cour rappelle que cet article interdit essentiellement à un gouvernement d’empêcher quelqu’un de recevoir des informations que d’autres aspirent ou peuvent consentir à lui fournir (voir

Leander c. Suède

, arrêt du 26 mars 1987, série A n

o

116, § 74). Toutefois, s’agissant dans le cas d’espèce du contrôle de la correspondance du failli de la part du syndic de la faillite, la Cour estime que le grief du requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 8 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

1 à la Convention, le requérant se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Cet article est libellé comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

4 à la Convention, le requérant dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Cet article se lit ainsi :

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

:

Article 6

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle avoir déjà déclaré la violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du failli (voir

Bottaro c. Italie

, n

o

56298/00, §§ 41-46). La Cour estime donc que le grief soulevé par le requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

1 à la Convention, le requérant se plaint en outre de la limitation de ses droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est libellé comme suit

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

La Cour relève que la perte des droits électoraux du requérant ne peut excéder cinq ans à partir de la date de la décision de faillite. En l’espèce, cette décision ayant été déposée le 22 mars 1986, le requérant aurait dû introduire son grief, selon l’article 35 § 1 de la Convention, au plus tard le 22 septembre 1991. La requête ayant été introduite le 20 août 2002, le grief en question se révèle tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir

Luordo c. Italie

(déc.), n

o

32190/96, 23

mai

2002).

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour relève que la partie du grief portant sur le droit au respect de la vie familiale n’a pas été étayée. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la partie du grief tiré du droit au respect de la vie privée, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

que le grief tiré de l’article 10 concernant la remise au syndic du courrier destiné au requérant doit être examiné sous l’angle de l’article

8

;

Décide

que le grief tiré de l’absence en droit interne d’un recours effectif doit être examinée uniquement sous l’angle de l’article 13

;

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés des articles 8, quant aux droits au respect de la vie privée et de la correspondance du requérant, 1 du Protocole n

o

1, 2 du Protocole n

o

4 et 13 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président