GULIYEV AND RAMAZANOV v. AZERBAIJAN

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARTIALĂ CU ADMINISIBILITATEA DECIZIE DE DECIZIE Nr. 34553/02 de către Letif GULIYEV și Cerulla RAMAZANOV împotriva Azerbaidjanului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Primă Secțiune), ședința la 9 septembrie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și judecători ai Secțiunii S. Nielsen Având în vedere cererea depusă la 6 septembrie 2002, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Letif Guliyev și dl Cerulla Ramazanov, sunt resortisanți azerbaezi care, respectiv, s-au născut în 1947 și 1951 și trăiesc în Baku și Sumgayit. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prezenta interferență cu activitățile politice ale reclamanților. Reclamanții erau membri ai partidului politic „Adalet”, care era în opoziție față de actualul guvern. După cum rezultă din dosar, la momentul evenimentelor în cauză, partidul nu a fost înregistrat la Ministerul Justiției și, prin urmare, activitatea sa a fost considerată ilegală de către autoritățile. Partidul a avut un birou regional în Sumgayit. Potrivit reclamanților, la 30 august 2001 unele persoane legate de autoritățile îndepărtate din ușa de intrare a biroului semnalul cu numele partidului. La 10 În septembrie 2001, câțiva ofițeri de poliție au sosit în birou, au distrus unele din activele din sediul, au expulsat cu forță membrii partidului din sediul și au încheiat ușa biroului. La 19 septembrie 2001, poliția a ajuns din nou neașteptat în biroul partidului din Sumgayit și a interferat cu întâlnirea care s-a ținut acolo atunci. Poliția a explicat că ei au fost chemați de către oamenii din cartier, plângând de tulburările și zgomotul care iese din birou. Participanții au obiectat o astfel de interferență. În urma unei dispute între polițiști și participanți la ședință, poliția a dus zece oameni la secția de poliție pentru căutare și interogare. După câteva ore de la secția de poliție, toți arestați au fost eliberați cu excepția reclamanților și a unei alte persoane. În timpul și după aceste evenimente, în septembrie 2001, partidul „Adalet” a aplicat Autorității Executive a orașului Sumgayit („SCEA”), cu mai multe cereri de permisiune pentru a ține o manifestare în protest asupra arestării reclamanților și a presupusului interferență a autorităților cu activitățile părții. Aceste cereri au fost respinse. La 14 noiembrie 2001, SCEA a trimis o scrisoare unuia dintre membrii partidului, explicând că „Adalet” nu a fost înregistrată în Ministerul Justiției ca partid politic și, prin urmare, permisiunea de a deține o manifestație nu a putut fi acordată deoarece „Adalet” nu a funcționat în conformitate cu cerințele Legii privind partidele politice Reclamanții au fost retras și condamnați. În timp ce sunt în custodie de poliție, reclamanții au fost refuzați să vadă un medic și să aibă un avocat. Rudele și prietenii lor nu au fost informați imediat despre locul în care reclamanții. La 22 septembrie 2001, departamentul de anchetă al secției de poliție a orașului Sumgayit a instituit o procedură penală împotriva reclamanților și a emis un proiect de lege de acuzare, acuzând reclamanții de rezistență la poliție și încălcarea ordinului public. Pe baza proiectului de pronunțare, la 23 septembrie 2001, Curtea orașului Sumgayit a ordonat deținerea reclamanților în închisoare pentru o lună în așteptarea procesului. La 28 septembrie 2001, Curtea de Apel a susținut ordinul de detenție. În detenție, reclamanții au fost ținuți la aceeași secție de poliție ca în cazul arestării lor. Celula era murdară și în stare de igienă proastă. În ciuda anumitor cereri, reclamanții nu au fost transferate la centrul de detenție, în cazul în care persoanele acuzate erau în mod normal ar trebui reținute. La 24 decembrie 2001, Tribunalul Sumgayit a condamnat reclamanții pentru hooliganism, inclusiv încălcarea ordinului public, agresiunilor și rezistenței la autoritățile de poliție. Potrivit reclamanților, deși un număr de martori au depus mărturie în favoarea lor, instanța se bazează numai pe mărturii a șapte ofițeri de poliție, toți care au depus mărturie împotriva reclamanților. Curtea a condamnat fiecare reclamant la o perioadă de un an și șase luni de închisoare. Reclamanții au apelat împotriva acestei hotărâri, plângând că cazul a fost fabricat, că instanța de primă instanță a încălcat o serie de norme procedurale și că nu a efectuat o evaluare juridică a mărturiilor apărării. La 13 februarie 2002, Curtea de Apel a respins cererea reclamanților și a susținut hotărârea instanței de district. Curtea de Apel a constatat că vina reclamanților a fost suficient de dovedită de mărturiile martorilor admise de instanța de primă instanță. Cu toate acestea, ținând seama de circumstanțele atenuante ale cauzei, Curtea de Apel a considerat rezonabil să comutați condamnarea reclamanților la o condamnare. Prin urmare, reclamanții au fost eliberați. La 9 iulie 2002, Curtea Supremă a respins recursul și a susținut hotărârile instanțelor de jos. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că acestea au fost supuse unor tratamente inumane și degradante în timpul arestării și în detenție în reținere. În mod specific, ei susțin că, în primele 32 de ore de arest, nu au primit nimic de mâncare sau de băut, că au fost ținuți în condiții nehigienice, că au fost refuzate să vadă fie un medic sau un avocat, și că nici rudele lor nu au fost informate despre locul lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 5 din Convenție că nu au fost informați în mod prompt cu privire la motivele arestării lor și că faptul că arestarea lor nu a fost raportată procurorului de supraveghere la timp. De asemenea, ei susțin că ordinul de detenție a fost ilegal și fabricat, deoarece nu există nici o suspiciune rezonabilă că au comis o infracțiune. Reclamanții se plâng, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, că procedurile penale erau incorecte. Potrivit reclamanților, instanțele interne se bazează numai pe mărturiile martorilor urmăririi judiciare, toate ale căror ofițeri de poliție au fost implicați în incidentul din 19 septembrie 2001. În ciuda faptului că mai mulți martori de apărare au depus mărturie în favoarea instanței, mărturiile lor nu au fost luate în considerare și nici măcar menționate în hotărâre. Curtea chiar nu a furnizat motive pentru omiterea sa de a considera mărturiile martorilor de apărare drept dovezi în acest caz. De asemenea, reclamanții se plâng că intruzia poliției în biroul lor în timpul reuniunii partidului a fost ilegală și nejustificată și că cazul penal împotriva lor a fost fabricat și motivat politic. Ei susțin că singurul motiv pentru condamnarea lor a fost afiliarea lor la un partid politic care a fost în opoziție cu guvernul. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng că dreptul lor la respect pentru viața privată și de familie a fost încălcat de către autoritățile, susținând că, ca urmare a persecuției și condamnării lor, familiile lor au fost discreditate în ochii publicului și izolate de societate. În plus, dl Ramazanov afirmă că copiii săi au fost interziși să participe la universitate și că fiul său a trebuit să părăsească țara din cauza fricii de persecuție. Reclamanții se plâng în conformitate cu art. 9 din Convenție că presupusa persecuție motivată politic de către autorități constituie o încălcare a libertății lor de gândire și conștiință. Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții se plâng că autoritățile și-au încălcat libertatea de adunare pașnică, susțin în special că autoritățile au respins ilegal cererile părții lor, formulate în septembrie 2001, de a ține manifestații pașnice în protestat pentru arestarea lor ilegală. În sfârșit, reclamanții invocă art. 14 din Convenție coroborat cu plângerile de mai sus, susținând că condamnarea lor a fost motivată din punct de vedere politic și, prin urmare, susține că au fost discriminate pe baza opiniei lor politice. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că procedurile penale au fost nejustificate deoarece condamnarea lor a fost bazată numai pe mărturiile martorilor urmăririi judiciare și că instanțele interne nu au luat în considerare ca dovezi mărturiile martorilor apărării (cf. plângere nr. 3). De asemenea, reclamanții se plâng că interferența poliției la întâlnirea lor a fost nejustificată, că cazul penal împotriva lor a fost fabricat și că acestea au fost condamnate numai pentru că erau membri ai unei părți de opoziție (cf. plângere nr. 4). Curtea consideră că, în fond, această plângere ar trebui analizată din punctul de vedere al articolelor 10 și 11 din Convenție. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, că, prin instituirea unor proceduri penale contra acestora în scopul de a interfera cu activitățile lor politice, autoritățile le-au discriminat pe baza opiniei lor politice (cf. plângere nr. 8). Curtea consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. Invocând articolele 3, 5 și 11 din Convenție, reclamanții se plâng că autoritățile au încălcat normele procedurale în timpul arestării și detenției în așteptarea procesului, că au fost tratate rău în timp ce erau în custodie de poliție și că au fost refuzați ilegal să dețină manifestări politice (cf. plângeri nr. 1, 2 și 7). Curtea constată că este competent doar să examineze plângerile de încălcare a Convenției prin acte, fapte sau decizii care au avut loc după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Înalta Parte contractantă în cauză (a se vedea Kazimova c. Azerbaidjan (dec.), nr. 40368/02, 6 martie 2003). Curtea constată, în plus, că evenimentele care dau naștere la plângerile menționate mai sus au avut loc înainte de 15 aprilie 2002, data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește Azerbaidjanul. Nu au fost instituite proceduri interne specifice privind aceste plângeri după această dată. Prin urmare, Curtea constată că aceste plângeri sunt în afara competenței sale ratione temporis și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. După examinarea plângerilor rămase ale reclamanților (cf. plângerile nr. 5 și 6), având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile pe care le-a plâns erau în competența sa, Curtea constată că nu dezvăluie nici o viziune a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă, vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamanților cu privire la dreptul la un proces echitabil, presupusa încălcare a libertăților de exprimare și de adunare, precum și a presupusei discriminări pe motiv de opinie politică; declara restul cererii inadmisibil.

FIRST SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34553/02

by Letif GULIYEV and Cerulla RAMAZANOV

against Azerbaijan

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 9

September 2004 as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 6 September 2002,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mr Letif Guliyev and Mr Cerulla Ramazanov, are Azerbaijani nationals who, respectively, were born in 1947 and 1951 and live in Baku and Sumgayit.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

A.

The alleged interference with the applicants’ political activities.

The applicants were members of the “Adalet” political party, which was in opposition to the current government. As it appears from the case file, at the time of the events in question, the party was not registered with the Ministry of Justice and, therefore, its activity was deemed illegal by the authorities.

The party had a regional office in Sumgayit. According to the applicants, on 30 August 2001 some people related to the authorities removed from the office’s entrance door the signboard featuring the party’s name. On 10

September 2001 several police officers arrived in the office, destroyed some of the assets in the premises, forcefully expelled the party members from the premises and sealed up the office door.

On 19 September 2001 the police again unexpectedly arrived in the party’s office in Sumgayit and interfered with the meeting which was held there at that time. The police explained that they had been called by the people in the neighbourhood complaining of the disturbance and noise coming out from the office. The meeting participants objected to such interference. Following a dispute between the policemen and the meeting participants, the police took ten men to the police station for search and interrogation. After a few hours of being held at the police station, all arrested were released except for the applicants and one other person.

During and after these events, in September 2001, the “Adalet” party applied to the Sumgayit City Executive Authority (the “SCEA”) with several requests for permission to hold a manifestation in protest of the applicants’ arrest and the authorities’ alleged interference with the party’s activities. These requests were rejected. On 14 November 2001 the SCEA sent a letter to one of the party members, explaining that “Adalet” was not registered with the Ministry of Justice as a political party and, therefore, the permission to hold a manifestation could not be granted because “Adalet” did not function in accordance with the requirements of the Law

On Political Parties

.

B.

The applicants’ remand and conviction.

While in police custody, the applicants were refused to see a doctor and to have a lawyer. Their relatives and friends were not informed immediately about the applicants’ whereabouts. On 22 September 2001 the investigation department of the Sumgayit City Police Station instituted criminal proceedings against the applicants and issued a bill of indictment, accusing the applicants of resistance to police and violation of public order. Based on the bill of indictment, on 23 September 2001 the Sumgayit City Court ordered the applicants’ detention on remand for one month pending the trial. On 28 September 2001 the Court of Appeal upheld the detention order.

In detention, the applicants were held at the same police station as in the case of their arrest. The cell was dirty and in bad hygienic condition. Despite a number of requests, the applicants were not transferred to the detention centre, where accused persons were normally supposed to be held.

On 24 December 2001 the Sumgayit City Court convicted the applicants for hooliganism, including the breaking of the public order, assault and resistance to the police authorities. According to the applicants, although a number of witnesses had testified in their favour, the court relied only on testimonies of seven police officers, all of whom testified against the applicants. The court sentenced each applicant to a one year and six months’ term of imprisonment.

The applicants appealed against this judgment, complaining that the case had been fabricated, that the first instance court had violated a number of procedural rules, and that it had failed to give legal assessment to the testimonies of the defence witnesses. On 13 February 2002 the Court of Appeal dismissed the applicants’ request and upheld the district court’s judgment. The Court of Appeal found that the applicants’ guilt was sufficiently proven by the witness testimonies admitted by the first instance court. Nevertheless, taking into account the mitigating circumstances of the case, the Court of Appeal found it reasonable to commute the applicants’ imprisonment sentence to a conditional sentence. The applicants were therefore released.

The applicants lodged a cassation appeal with the Supreme Court, seeking acquittal. On 9 July 2002 the Supreme Court dismissed their appeal and upheld the lower courts’ decisions.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain under Article 3 of the Convention that they were subject to inhuman and degrading treatment while under arrest and in detention on remand. Specifically, they allege that, during the first 32 hours of arrest, they were not given anything to eat or drink, that they were held in unhygienic conditions, that they were refused to see either a doctor or a lawyer, and that none of their relatives was informed of their whereabouts.

2.

The applicants further complain under Article 5 of the Convention that they were not promptly informed of the reasons for their arrest and that the fact of their arrest was not reported to the supervising prosecutor in time. They also allege that the detention order was unlawful and fabricated, because there was no reasonable suspicion that they had committed a crime.

3.

The applicants also complain under Article 6 of the Convention that the criminal proceedings were unfair. According to the applicants, the domestic courts relied only on the testimonies of prosecution witnesses, all of whom were the police officers involved in the incident of 19

September

4.

The applicants also complain that the police intrusion in their office during the party meeting was unlawful and unjustified, and that the criminal case against them was fabricated and politically motivated. They contend that the only reason for their conviction was their affiliation with a political party that was in opposition to the government.

5.

Invoking Article 8 of the Convention, the applicants complain that their right to respect for private and family life was violated by the authorities. They contend that, as a result of their persecution and conviction, their families were discredited in the eyes of the public and isolated from the society. Furthermore, Mr Ramazanov alleges that his children were barred from attending the university and that his son had to leave the country because of the fear of persecution.

6.

The applicants complain under Article 9 of the Convention that the alleged politically motivated persecution by the authorities constituted a violation of their freedom of thought and conscience.

7.

Invoking Article 11 of the Convention, the applicants complain that the authorities violated their freedom of peaceful assembly. Specifically, they submit that the authorities unlawfully rejected their party’s requests, made in September 2001, to hold peaceful manifestations in protest of their unlawful arrest.

8.

Finally, the applicants invoke Article 14 of the Convention in conjunction with the above complaints, alleging that their conviction was politically motivated and, therefore, claim that they were discriminated on the ground of their political opinion.

THE LAW

1.

The applicants complain under Article 6 of the Convention that the criminal proceedings were unfair because their conviction was based solely on the testimonies of the prosecution witnesses and that the domestic courts have failed to consider as evidence the testimonies of the defence witnesses (cf. complaint no. 3).

The applicants also complain that the police interference with their meeting was unjustified, that the criminal case against them was fabricated and that they were convicted only because they were members of an opposition party (cf. complaint no. 4). The Court considers that, in substance, this complaint should be analysed from the standpoint of Articles 10 and 11 of the Convention.

Invoking Article 14 of the Convention, the applicants also complain that, by instituting fabricated criminal proceedings against them with the aim to interfere with their political activities, the authorities discriminated them on the ground of their political opinion (cf. complaint no. 8).

The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule

54

§

2

(b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

2.

Invoking Articles 3, 5 and 11 of the Convention, the applicants complain that the authorities violated procedural rules during their arrest and detention pending trial, that they were ill-treated while in police custody and that they were unlawfully refused to hold political manifestations (cf.

complaints nos. 1, 2 and 7).

The Court notes that it is only competent to examine complaints of violations of the Convention by virtue of acts, facts or decisions that have occurred after the Convention had entered into force with respect to the High Contracting Party concerned (see e.g.

Kazimova v. Azerbaijan

(dec.), no. 40368/02, 6 March 2003). The Court further notes that the events giving rise to the applicants’ above-mentioned complaints occurred prior to 15

April 2002, the date of the Convention’s entry into force with respect to Azerbaijan. No domestic proceedings specifically relating to these complaints were instituted after that date.

Therefore, the Court finds that these complaints are outside its competence

ratione temporis

and must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention.

3.

Having examined the applicants’ remaining complaints (cf.

complaints nos. 5 and 6) in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of were within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected as manifestly ill-founded in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicants’ complaints concerning the right to a fair trial, the alleged violation of freedoms of expression and assembly, and the alleged discrimination on the ground of political opinion;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President