De Luca împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 17644/03 prezentate de Otello DE LUCA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Tsatsa-Nikolovska domnii Zagrebelsky Myjeravid hór Björgvinsson, judecători și viticultori de secțiune a dlui V. Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul, dl Otello de Luca, este un resortisant italian, născut în 1942 și rezident în Torino.

El este reprezentat în fața Curții de către domnul Fantini, avocat din Torino. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și partenerul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament în Torino pe care l-a închiriat lui C. M. printr-o scrisoare recomandată de 1 În martie 1991, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Prin intermediul unui act notificat la 2 decembrie 1991, reclamantul va reiniția avizul de concediu și îl va cita pe persoana în cauză să se prezinte în fața instanței judecătorești din Torino.

Printr-o ordonanță din 9 decembrie 1992, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 30 iunie 1995 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 30 iunie 1996. La 16 octombrie 1997, reclamantul a însemnat chiriașului comanda de eliberare a apartamentului. La 12 decembrie 1997, i-a dat un aviz conform căruia expulzarea va fi executată la 14 ianuarie 1998 prin intermediul unui aprod al justiției. La 9 decembrie 1997, reclamantul a făcut o declarație solemnă (dichiazione di urgente necesare) că avea o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și găzdui fiul. În perioada 14 ianuarie 1998 - 7 septembrie 2001, aprodul judiciar a încercat șapte tentative de expulzare, toate acestea având ca rezultat un eșec, deoarece reclamantul nu a putut beneficia niciodată de ajutorul forței publice pentru executarea procedurii de expulzare.

La 14 noiembrie 2001, reclamantul și-a recuperat apartamentul. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Decizia Provvedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004). GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de expulzare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forței publice. ÎN DREPT, reclamantul declară o încălcare a dreptului său de a-și avea cauza ascultată într-un termen rezonabil.

Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge, de asemenea, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită mai întâi neobosirea căilor de atac interne cu remeditorul Pinto Recurentul nu se pronunță. Curtea amintește că a respins deja această excepție în cauza Mascolo în măsura în care existau circumstanțe speciale care exonerau reclamanta de obligația de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), 68792/01, 16 octombrie 2003). Întrucât Curtea nu are motive de derogare de la această concluzie anterioară, excepția guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

Subsidiar, guvernul excită, de asemenea, din lipsa epuizării căilor de atac interne, reclamantul neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Reclamantul susține că o procedură, în sensul articolului 1591 din Codul civil, nu poate fi inițiată decât după ce apartamentul a fost recuperat. Or, de când l-a recuperat efectiv pe al său, chiriașul a rămas negăsit și a murit astăzi; prin urmare, o astfel de acțiune nu este posibilă, moștenitorii neputând fi găsiți. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil … În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea și repararea, de către autoritățile naționale, a încălcării de către un stat a convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea mutatis mutandis Huart France, nr 558290/00, 25.11.2003).

Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de stat este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor.

Datele execuției vor trebui să fie stabilite acum de către judecătorul de judecată. În cele din urmă, guvernul susține numai în sensul art. 1a din Legea 61/89 și 6 din Legea nr. 431/98, proprietarii care au obținut o ordonanță de expulzare și nu au avut nu a reușit să o execute, au dreptul, cu titlu de rambursare a daunelor suferite, la o creștere % a chiriei fără a fi nevoie să le dovedească. În plus, din 1992, proprietarii puteau solicita chiriașilor încheierea unui nou contract de închiriere în condiții cu siguranță mai avantajoase. neglijată de a solicita creșterea chiriei sau încheierea unui nou contract mai avantajos din 1992, pierderea suferită nu poate fi pusă în sarcina statului. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 17644/03 présentée par Otello DE LUCA contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 février 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. V. Zagrebelsky , E. Myjer , D avid T hór Björgvinsson, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mars 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Otello de Luca, est un ressortissant italien, né en 1942 et résidant à Turin.

Il est représenté devant la Cour par M e S. Fantini, avocate à Turin. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et son coagent, M. F. Crisafulli. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire d'un appartement à Turin qu'il avait loué à C. M. Par une lettre recommandée du 1 er mars 1991, le requérant informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte notifié le 2 décembre 1991, le requérant réitéra l'avis de congé et assigna l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Turin.

Par une ordonnance du 9 décembre 1992, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 juin 1995. Cette décision devint exécutoire le 30 juin 1996. Le 16 octobre 1997, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement. Le 12 décembre 1997, il lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 14 janvier 1998 par voie d'huissier de justice. Le 9 décembre 1997, le requérant fit une déclaration solennelle ( dichiarazione di urgente necessità ) qu'il avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour y loger son fils. Entre le 14 janvier 1998 et le 7 septembre 2001, l'huissier de justice procéda à sept tentatives d'expulsion.

Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, car le requérant n'a jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d'expulsion. Le 14 novembre 2001, le requérant récupéra son appartement. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision Provvedi c. Italie (n o 66644/01, 02.12.2004). GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure d'expulsion. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. EN DROIT Le requérant allègue une violation de son droit à avoir sa cause entendue dans un délai raisonnable.

Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le requérant se plaint également du fait que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement excipe d'abord du non-épuisement des voies de recours internes avec le remède « Pinto ». Le requérant ne se prononce pas. La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans l'affaire Mascolo dans la mesure où il existait des circonstances particulières dispensant la partie requérante de l'obligation d'épuiser les voies de recours interne (voir Mascolo c. Italie (déc.), n o 68792/01, 16 octobre 2003). La Cour n'ayant pas de motif de déroger à cette précédente conclusion, l'exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Subsidiairement, le Gouvernement excipe aussi du non-épuisement des voies de recours internes, le requérant n'ayant pas utilisé le remède prévu par l'article 1591 du code civil. Le requérant fait valoir qu'une procédure, au sens de l'article 1591 du code civil, ne peut être engagée qu'une fois l'appartement récupéré. Or, depuis qu'il a effectivement récupéré le sien, le locataire est resté introuvable et est aujourd'hui décédé. Une telle action n'est donc pas envisageable, des héritiers ne pouvant être trouvés. La Cour estime que le recours fondé sur l'article 1591 du code civil – disposition qui impose à un particulier une obligation envers un autre particulier – n'est pas un moyen efficace pour permettre à l'Etat de constater les violations alléguées ou de les réparer économiquement.

A cet égard, la Cour rappelle que seule une reconnaissance puis la réparation, par les autorités nationales, de la violation, par un État, de la Convention, peut faire perdre la qualité de victime à un requérant (voir, mutatis mutandis , Huart c. France , n o 55829/00, 25.11.2003). Par conséquent, l'exception du Gouvernement doit être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d'un contrôle de l'usage de la propriété dans le but légitime d'éviter des tensions sociales et des troubles de l'ordre public au cas où un nombre considérable d'expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l'ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionnée.

En ce qui concerne la durée des procédures d'expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l'octroi de l'assistance de la force publique est justifié par l'ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l'entrée en vigueur de la loi n o 431 du 9 décembre 1998, le préfet n'est plus compétent pour déterminer l'ordre de priorité dans l'exécution des expulsions. Les dates d'exécution devront désormais être fixées par le juge d'instance. Enfin, le Gouvernement fait valoir qu'au sens des articles 1 bis de la loi n o 61/89 et 6 de la loi n o 431/98, les propriétaires qui ont obtenu une ordonnance d'expulsion et n'ont pas réussi à la faire exécuter, ont droit, à titre de remboursement des dommages subis, à une augmentation de 20 % du loyer sans avoir à les prouver.

Par ailleurs, depuis 1992, les propriétaires pouvaient demander aux locataires la conclusion d'un nouveau contrat de location à des conditions certainement plus avantageuses. Partant, dans la mesure où le requérant a négligé de demander l'augmentation du loyer ou la conclusion d'un nouveau contrat plus avantageux depuis 1992, la perte subie ne peut pas être mise à la charge de l'Etat. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président