CASE OF MERIAKRI v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Cauza a fost inițiată prin cererea nr. 53487/99 depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu prevederile articolul 34 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare – Convenția) de către un cetățean al Republicii Moldova, domnul V. Meriakri (în continuare – reclamantul), la 28 aprilie 1999.

Reclamantul, căruia de altfel i-a fost acordată asistență legală din partea Curții, a fost reprezentat de către domnul A. Tănase, avocat din municipiul Chișinău. Guvernul Republicii Moldova (în continuare – Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul V. Pârlog.

În cererea sa, reclamantul s-a plâns de imixtiunea din partea administrației instituției penitenciare în dreptul său la respectarea corespondenței cu Curtea precum și, cu alte autorități naționale, invocând în substanță încălcarea prevederilor articolului 8 al Convenției.

Cererea a fost repartizată secțiunii a IV-a a Curții (Regula 52 § 1 a Regulamentului Curții). În cadrul acestei secțiuni, Camera care a examinat cererea respectivă (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu Regula 26 § 1.

Printr-o decizie din 6 mai 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au prezentat observații asupra fondului cauzei (Regula 59 § 1). Suplimentar, ambele părți au prezentat propuneri de reglementare amiabilă grefierului (articolul 38 § 1 (b) al Convenției). Nu s-a ajuns la nici un acord comun.

Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003, Guvernul a cerut Curții să radieze cererea respectivă de pe rolul său, anexând textul unei declarații care a avut drept scop soluționarea problemelor invocate de către reclamant în cererea sa. Reclamantul a prezentat observații scrise cu privire la propunerea înaintată de către Guvern, iar acesta din urmă a prezentat replica sa la observațiile reclamantului.

Reclamantul s-a născut în anul 1952 și locuiește în or. Cricova, mun. Chișinău.

La 5 martie 1997 el a fost arestat fiind acuzat de complicitate la comiterea infracțiunii de tâlhărie în scopul sustragerii averii proprietarului. La 22 iulie 1997 Judecătoria sectorului Buiucani a condamnat reclamantul, recidivist deosebit de periculos, la 12 ani privațiune de libertate pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în scopul sustragerii averii proprietarului, sentință care urma să fie ispășită într-o instituție penitenciară cu regim sever. Reclamantul a depus o cerere de apel împotriva hotărârii respective.

La 20 noiembrie 1997 Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul ca fiind nefondat menținând decizia primei instanțe. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii. În urma audierilor verbale din 12 februarie 1998, Curtea de Apel, printr-o hotărâre definitivă, a respins recursul menținând decizia Tribunalului municipiului Chișinău.

La 28 aprilie 1999, reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 2 august 1999, el a scris Curții, care i-a solicitat acestuia mai multe documente, o scrisoare la care a anexat cererea adresată administrației instituției penitenciare la 16 iulie 1999, prin care solicita,

În scrisoarea sa adresată Curții la 4 octombrie 1999, reclamantul în mod explicit s-a plâns de faptul că această scrisoare a fost deschisă de către administrația instituției penitenciare, solicitând Curții să ordone Directorului Unității Speciale să nu mai deschidă și verifice scrisorile adresate lui. Reclamantul a remis Curții o scrisoare din 2 septembrie 1999 de la Grefa Curții, pe care a fost aplicat:

La 15 martie 2001 reclamantul a remis Curții scrisoarea acesteia adresată lui, care datează din 9 februarie 2001, pe care a fost aplicat:

Într-o scrisoare datată din 2 septembrie 2001, reclamantul s-a plâns de faptul că în jur de 80 de pagini ale documentelor transmise lui de către Curte i-au fost transmise de către administrația penitenciarului într-un plic deschis.

La 10 iunie 2002 reprezentantul reclamantului a transmis Curții o copie a unei scrisori adresate acestuia de către reclamant care data din 4 decembrie 2001, prin care acesta solicita o întrevedere cu reprezentantul său. Scrisoarea a fost transmisă la 7 decembrie 2001, fiind însoțită de o notă scrisă din partea Directorului penitenciarului, pe care era aplicat numărul de înregistrare, precum și următoarea inscripție:

Reclamantul a fost eliberat din penitenciar la 11 noiembrie 2004, ca urmare a unei legi de amnistie generală adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova.

Articolul 30 al Constituției prevede o garanție generală a secretului corespondenței în următorii termeni:

Acest principiu a fost restrâns în privința deținuților. Dispoziții speciale cu privire la secretul corespondenței condamnaților sunt înserate în Codul de executare a sancțiunilor de drept penal (în continuare - “Codul de executare”), potrivit cărora:

Codul de Procedură Penală (“CPP”) statua în articolul 383:

Legea nr. 1226 din 27 iunie 1997 cu privire la arestarea preventivă prevedea o dispoziție similară pentru persoanele arestate preventiv (articolul 12):

Norme mai detaliate în privința aplicării sistemului de cenzură persoanelor condamnate se conțineau în Hotărârea Guvernului nr. 923 din 20 decembrie 1994 privind aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați:

De la momentul pretinsei imixtiuni, legislația privind cenzura corespondenței condamnaților a fost modificată.

Această excepție de la regula generală a fost lărgită pe parcursul anului prin Legea nr. 1430 din 7 noiembrie 2002, în vigoare la 3 decembrie 2002. Prin Legea respectivă a fost exclus alineatul 4 al articolului 73 al Codului de executare (vezi paragraful 18 de mai sus) și a fost modificat alineatul 2 al articolului 73 în felul următor:

La 12 iunie 2003 alineatul 2 al articolului 383 al CPP (vezi paragraful 19 de mai sus) a fost anulat și potrivit Legii nr. 206 din 29 mai 2003, în vigoare la 18 iulie 2003, corespondența preveniților și inculpaților nu este supusă cenzurii (vezi paragraful 20 de mai sus).

Reclamantul se plânge de imixtiunea exercitată de către administrația instituției penitenciare în dreptul său la respectarea corespondenței adresate Curții, cu avocatul său precum și, cu alte autorități naționale. Curtea consideră că această plângere cade sub incidența articolului 8 al Convenției, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003 Guvernul a informat Curtea despre propunerile de soluționare a respectivului caz prin următoarele măsuri:

În replica sa, reclamantul a solicitat Curții să respingă propunerea Guvernului. Reclamantul a declarat că oferta de 14 000 de lei moldovenești a fost prea mică, cu toate că salariul minim constituia 100 de lei moldovenești, iar „coșul minim de consum” care reprezintă suma lunară necesară unei persoane pentru a supraviețui era în octombrie 2003 de 1 269 lei moldovenești. Mai mult, modificările introduse în legislația națională, au fost insuficiente, deoarece, deși cenzura corespondenței deținutului cu avocatul său, cu autoritățile de ocrotire a normelor de drept precum și, cu instituții naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului a fost interzisă, orice altă corespondență în continuare constituia obiectul cenzurii obligatorii, fără nici o restricție, fiind reținută pentru 72 de ore.

Curtea notează că părțile nu s-au înțeles asupra condițiilor de reglementare amiabilă a cauzei (vezi paragraful 6 de mai sus). La fel Curtea reamintește că, în conformitate cu articolul 38 § 2 al Convenției, negocierile de reglementare amiabilă sunt confidențiale. Regula 62 § 2 a Regulamentului Curții prevede în continuare că nici o comunicare scrisă sau verbală, la fel ca și nici o ofertă sau concesie făcută în cadrul încercării de încheiere a unei reglementări amiabile nu trebuie să fie înaintată în cadrul procedurii contencioase.

Curtea reamintește că articolul 37 al Convenției prevede că Înalta Curte poate la orice etapă a examinării cauzei să decidă radierea cererii de pe rolul său atunci cînd circumstanțele cauzei duc la una din următoarele concluzii specificate în punctele (a), (b) sau (c) ale primului paragraf al articolului respectiv. Articolul 37 § 1 (c) prevede că:

Curtea notează că a specificat într-un număr de cazuri natura și întinderea obligațiilor statului reclamat cu privire la confidențialitatea corespondenței deținuților (vezi, printre altele,

Curtea a examinat atent condițiile inserate în declarația Guvernului. Luând în considerație natura declarației făcute de către Guvern, scopul și întinderea numeroaselor angajamente cuprinse în aceasta, la fel și suma compensației propuse (care este corespunzătoare comparativ cu sumele acordate în cazurile sus menționate), Curtea nu mai consideră justificată examinarea cererii (articolul 37 § 1 (c)) (vezi,

Mai mult, ținând cont, în special, de jurisprudența clară și vastă în acest domeniu (la care s-a făcut referire supra), pentru asigurarea respectării drepturilor omului în sensul Convenției și a Protocoalelor sale nu este necesară continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1

La radierea unei cereri de pe rolul său, Curtea poate decide acordarea cheltuielilor de judecată (Regula 43 § 4 al Regulamentului Curții). În prezentul caz, luând în considerație natura relativ complexă a problemelor pe care respectiva cerere le-a implicat, la fel ca și volumul de muncă efectuat de către reprezentantul reclamantului, Curtea decide să acorde în calitate de costuri și cheltuieli suma de 2000 EURO.

În sfârșit, Curtea reamintește că în conformitate cu Regula 43 § 3 a Regulamentului Curții, hotărârea respectivă va fi transmisă Comitetului de Miniștri pentru ca acesta să supravegheze executarea angajamentelor asumate de către Guvern. În cazul în care Guvernul nu va achita sumele prevăzute de paragrafele 26 și 33 în decurs de trei luni de la data pronunțării hotărârii respective, va fi achitată o rată a dobânzii egală cu rata minimă a Băncii Centrale Europene pentru întreaga perioadă de neachitare la care se vor aduna trei procente.

Prin urmare, cererea este radiată de pe rolul Curții.