CASE OF SARBAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 3456/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Vladimir Șarban („reclamantul”), la 19 ianuarie 2005.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Tănase, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

În cererea sa, reclamantul s-a plâns de arestarea sa preventivă și diferite pretinse încălcări în legătură cu aceasta: violarea articolului 3 (lipsa accesului la asistență medicală); a articolului 5 § 3 (motive insuficiente invocate de instanțele judecătorești la aplicarea arestului preventiv și hotărâri luate de un judecător fără competență de a ordona eliberarea sa); a articolului 5 § 4 (durata perioadei de timp pentru a răspunde unei cereri

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra a Curții. La 1 februarie 2005, o Cameră a acelei Secțiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.

Într-o scrisoare din 19 ianuarie 2005, reclamantul, de asemenea, a cerut aplicarea articolului 39 al Regulamentului Curții, solicitând eliberarea sa imediată din arestul preventiv, în vederea urmării unui tratament medical. La 23 februarie 2005, el și-a retras această cerere după ce i s-a permis accesul la medicul său și la soția sa. În observațiile sale din 15 aprilie 2005, reclamantul a informat Curtea despre retragerea pretenției sale în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției referitoare la refuzul instanțelor de judecată de a audia un martor, precum și a unei părți din pretenția sa, în temeiul articolului 8 al Convenției, referitoare la pretinsa interceptare a convorbirilor sale telefonice cu avocatul său.

Reclamantul s-a născut în anul 1957 și locuiește în Chișinău. El a deținut funcția de secretar al Consiliului municipal Chișinău.

La 8 octombrie 2004, Procuratura Generală a inițiat urmărirea penală împotriva reclamantului pentru pretinsa infracțiune de abuz de putere prevăzută de articolul 327 § 2 al Codului penal, în legătură cu cumpărarea a 40 de ambulanțe de către Primăria Chișinău.

La 12 noiembrie 2004, reclamantul a fost arestat de către ofițerul G.G. de la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției (CCCEC). La 15 noiembrie 2004, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest al reclamantului pe un termen de 10 zile. Motivele invocate de către instanța de judecată la eliberarea mandatului de arest au fost următoarele:

La 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a casat parțial această încheiere și a adoptat o nouă hotărâre, prin care a ordonat arestul la domiciliu al reclamantului. Instanța judecătorească a constatat următoarele:

La 19 noiembrie 2004, reclamantul a fost din nou arestat fiind bănuit de comiterea infracțiunii de depășire a atribuțiilor de serviciu în exercitarea funcției publice, contrar articolului 328 § 1 al Codului penal, în legătură cu aceeași cumpărare a ambulanțelor, la care s-a făcut referire în paragraful 7 de mai sus. Motivul invocat pentru arest a fost că „martori oculari pot să declare că această persoană a comis o crimă”.

La 22 noiembrie 2004, președintele Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un termen de 10 zile. Motivele invocate de către instanța de judecată pentru emiterea mandatului au fost următoarele:

Reclamantul a prezentat argumente împotriva necesității de aplicare a măsurii arestării preventive, invocând starea rea a sănătății sale. El a făcut referire la fapte concrete, cum ar fi că încă de la primul său arest, el niciodată nu a împiedicat, în niciun fel, urmărirea penală și s-a prezentat în fața autorităților ori de câte ori a fost citat. Comportamentul său pe parcursul desfășurării urmăririi penale a fost întotdeauna ireproșabil. Familia și bunurile sale sunt în Republica Moldova, neavând nimic în străinătate, iar câteva ziare sunt gata să garanteze libertatea sa în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Reclamantul a fost gata să predea pașaportul său ca o garanție că el nu va părăsi țara.

La 25 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea Judecătoriei Buiucani din 22 noiembrie 2004. Instanța nu a prezentat niciun motiv specific pentru decizia sa, ci numai a confirmat legalitatea deciziei instanței judecătorești ierarhic inferioare.

La 26 noiembrie 2004, președintele Judecătoriei Buiucani a prelungit mandatul de arest al reclamantului pentru încă 30 de zile, până la 29 decembrie 2004. Instanța a motivat că detenția era necesară, deoarece:

La 2 decembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului, fără a invoca niciun argument nou.

La 14 decembrie 2004, președintele Judecătoriei Buiucani a respins cererea

La 20 decembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului împotriva încheierii din 14 decembrie 2004.

Tot la 20 decembrie 2004 G.G., anchetatorul care l-a arestat pe reclamant și care era responsabil de cauza penală, începând cu 10 septembrie 2004, a făcut o declarație în timpul unei conferințe de presă. În principal, el a declarat că dosarul intentat împotriva dlui Urecheanu și a altor învinuiți în „dosarul ambulanțelor” a fost fabricat din motive politice pentru eliminarea oponenților politici. În conformitate cu declarațiile lui G.G., nu exista nimic în dosar, care să justifice inițierea urmăririi penale sau arestul reclamantului.

La 21 decembrie 2004, urmărirea penală s-a sfârșit, iar dosarul penal a fost transmis spre examinare Judecătoriei Centru. Conform legislației naționale, nu a mai fost necesară prelungirea arestului preventiv după aceasta și reclamantul a rămas în arest până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, favorabilă lui sau a unei hotărâri judecătorești care să pună capăt detenției sale.

La 13 ianuarie 2005, în timpul primei ședințe asupra fondului cauzei penale, reclamantul a prezentat o nouă cerere

La 20 ianuarie 2005, instanța de judecată a admis cererea procurorului de conexare a cauzei reclamantului cu alte trei cauze penale ale persoanelor care au lucrat în cadrul Primăriei Chișinău. Ca răspuns la cererea

La 27 ianuarie 2005, ședința de judecată a fost amânată.

La 2 februarie 2005, instanța de judecată a respins, printr-o încheiere definitivă, cererea reclamantului

La 16 februarie 2005, Judecătoria Centru a respins o nouă cerere

Reclamantul suferă de „mielopatie

Plângerea sa cu privire la lipsa asistenței medicale suficiente se referă la perioada detenției sale în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC între 12 noiembrie 2004 și 18 ianuarie 2005.

Între 12 și 29 noiembrie 2004 (între 19 și 29 noiembrie, potrivit Guvernului), reclamantul a ținut greva foamei. La 19 noiembrie 2004 (ziua celui de-al doilea arest al său), el a fost consultat de doctorul A.E., care a notat plângerile reclamantului de dureri de spate și l-a diagnosticat cu hipertensiune arterială esențială, dându-i medicamente pentru scăderea tensiunii sale arteriale.

Potrivit reclamantului, nici medicului său de familie, doctorul G., niciunui alt medic nu li s-a permis să-l examineze în perioada detenției sale, decât după ce cererea sa a fost comunicată Guvernului. El a prezentat copii ale două cereri depuse de medicul său de familie la 22 și 29 noiembrie 2004, prin care acesta a solicitat permisiunea de a-l examina pe reclamant sau de a se permite examinarea acestuia de către orice alt medic calificat. Niciuna din cereri nu a fost satisfăcută și niciun răspuns la ele nu a fost primit.

În conformitate cu declarațiile Guvernului, pe parcursul detenției sale, reclamantul nu a depus personal nicio cerere pentru a-l vedea pe doctorul G..

La 29 noiembrie 2004, reclamantul a leșinat în timpul ședinței de judecată și a fost de îndată transportat la un spital pentru deținuți, unde a fost tratat până la 20 decembrie 2004.

Potrivit reclamantului, el nu a fost examinat de către un neurolog în timp ce s-a aflat în spital. Fișa sa medicală arată că el s-a plâns, de nenumărate ori, de dureri în regiunea cervicală a coloanei sale vertebrale și de amorțire a degetelor și mâinilor (la 2, 7, 13 și 15 decembrie 2004). Abia la 15 decembrie 2004, el a fost vizitat de un neurolog care a constatat că: „se recomandă o examinare de către un neurochirurg pentru a determina tratamentul corespunzător”. O astfel de examinare nu a avut loc.

La 20 decembrie 2004, reclamantul a fost externat din spital și dus înapoi în Izolatorul de Detenție Provizorie. În conformitate cu fișa sa de externare, el era „într-o condiție satisfăcătoare cu recomandarea de a fi supravegheat de către un medic terapeut și un neurolog, de a i se măsura tensiunea arterială și de a i se administra pastile. ...”.

La 20 decembrie 2004, un procuror a admis o cerere a soției reclamantului, prin care aceasta a solicitat examinarea acestuia de către un neurolog la Izolatorul de Detenție Provizorie. Totuși, medicul nu a avut acces la reclamant, ca urmare a refuzului administrației CCCEC de a permite acest lucru.

Potrivit reclamantului, în Izolatorul de Detenție Provizorie nu era personal medical.

Potrivit Guvernului, era un medic, R.V., care era terapeut și care, în mod regulat, a acordat reclamantului asistență medicală pe întreaga perioadă a detenției sale. În caz de urgență, deținuții puteau fi transportați la un spital din apropiere.

Potrivit reclamantului, din cauza lipsei asistenței medicale, el a fost nevoit să folosească posibilitatea de a-și măsura tensiunea arterială printre gratiile cuștii în care el era ținut pe parcursul ședințelor de judecată.

Guvernul nu a contestat acest lucru, dar a declarat că medicul terapeut de la Izolatorul de Detenție Provizorie a acordat reclamantului asistență medicală ori de câte ori acesta a solicitat-o.

Conform Registrului medical al Izolatorului de Detenție Provizorie, prezentat de către Guvern, pe parcursul perioadei la care se face referire în cererea reclamantului, acesta a fost examinat numai la 19 noiembrie 2004. Următoarea înregistrare cu privire la reclamant datează din 19 ianuarie 2005. Numele medicului R.V. apare pentru prima dată în toate documentele prezentate de Guvern, la 11 februarie 2005.

Soția reclamantului a făcut numeroase încercări, însă fără succes (la 16, 17, 20, 22, 26, 27 noiembrie 2004, și la 20 și 21 decembrie 2004) să obțină permisiunea de a verifica starea sănătății reclamantului și să-i aducă acestuia diverse lucruri. Atât reclamantul, cât și soția sa au solicitat să fie adus un monitor pentru tensiunea arterială și ca instrucțiuni cu privire la folosirea corespunzătoare a acestuia să fie cerute de la medicul G.. În cele din urmă, ei i s-a permis să aducă reclamantului diverse lucruri.

La 19 ianuarie 2005, Judecătoria Centru a acceptat cererea reclamantului de a fi examinat de un medic. În aceeași zi, el a fost examinat de șeful Secției Terapie al Spitalului Pruncul, care a notat în Registrul Medical (a se vedea paragraful 38 de mai sus) că reclamantul nu s-a plâns de starea sa de sănătate.

Medicul G., care l-a examinat pe reclamant la 26 ianuarie 2005, a conchis că starea sănătății sale s-a înrăutățit considerabil din cauza celor trei maladii de care suferă (a se vedea paragraful 25 de mai sus). În lipsa tratamentului medical, există riscuri serioase pentru viața și sănătatea reclamantului. Omisiunea de a monitoriza permanent și corect și de a reacționa la schimbările tensiunii sale arteriale, ale nivelului acidului uric și alte simptome, poate avea consecințe serioase, inclusiv un infarct miocardic, accidente cerebrale vasculare și chiar moartea subită.

Profesorului Z., șeful Catedrei de Neurologie de la spitalul „Nicolae Testimițeanu”, i s-a permis să-l vadă pe reclamant în închisoare la 25 ianuarie 2005. Reclamantul s-a plâns de durere și amorțeală în mâini, de dureri de cap și lipsa unei supravegheri permanente din partea unui medic specializat. În raportul său, profesorul Z. s-a referit numai la mielopatia cervicală a reclamantului și nu a recomandat spitalizarea acestuia. El a recomandat tratamentul reclamantului cu medicamente simptomatice, limitarea mișcărilor fizice și purtarea în permanență a dispozitivului de fixare a gâtului. În timp ce el nu a constatat vreun risc major pentru viața pacientului, care să fie cauzat de mielopatie, el a admis că există un risc constant de înrăutățire a condiției sistemului său nervos. El a considerat că în cazul agravării stării sănătății reclamantului, el ar necesita tratament neurochirurgical într-o clinică specializată.

Alți doi medici, S.G. și M.G., care au examinat fișele medicale ale reclamantului, la sfârșitul lunii ianuarie a anului 2005, referindu-se la mielopatia cervicală a reclamantului, au declarat că această maladie poate, în ultimă instanță, să ducă la pierderea definitivă a capacității de mișcare și la consecințe negative pentru sistemul cardio-vascular. Medicul S.G. a recomandat medicamente, gimnastică specială și consultarea de către un neurochirurg pentru a determina necesitatea unei intervenții micro-neurochirurgicale. De asemenea, el a recomandat purtarea dispozitivului de imobilizare a gâtului. Medicul M.G. a declarat că există un risc serios pentru sănătatea reclamantului cauzat de mielopatia de care suferea, inclusiv tetraparesis

O Comisie Medicală de Stat, creată după comunicarea cererii Guvernului, a constatat că mielopatia cervicală prezintă un risc pentru sănătatea reclamantului și că există posibilitatea creșterii intensității durerii de care suferea. Pacientul are nevoie de „un regim de supraveghere medicală adecvată și tratament în condiții de ambulatoriu (acasă, la serviciu, în închisoare)”. Printr-o scrisoare din 9 februarie 2005, adresată Agentului Guvernamental, Ministerul Sănătății a declarat că tensiunea arterială înaltă și guta necesită „un regim psiho-emoțional adecvat și administrarea medicamentelor prescrise de medic”.

Potrivit reclamantului, cu excepția unei ocazii, el întotdeauna a fost adus în fața instanței de judecată în cătușe și plasat într-o cușcă de metal pe parcursul ședințelor de judecată. Guvernul nu a contestat acest lucru.

Potrivit reclamantului, celula în care el a fost deținut în Izolatorul de Detenție Provizorie era supraaglomerată, având 11 m

Potrivit Guvernului, reclamantul a fost deținut într-o celulă împreună cu o altă persoană și că temperatura și alte condiții din celulă erau în limite acceptabile. În susținerea declarațiilor sale, Guvernul a transmis Curții o copie a raportului din 11 februarie 2005, întocmit de către o inspecție sanitaro-epidemiologică, precum și fotografii și o înregistrare video cu imagini ale celulei în care era deținut reclamantul.

Camera pentru întrevederi dintre avocați și deținuți din Izolatorul de Detenție Provizorie are un perete din sticlă dublă cu găuri care coincid parțial și care sunt acoperite cu o plasă groasă, pentru a-i ține separați. Conform reclamantului, ei trebuiau să strige pentru a se auzi reciproc și nu puteau face schimb de documente pentru a fi semnate.

Guvernul nu a contestat existența peretelui din sticlă și a transmis Curții o înregistrare video cu imaginile lui.

La 15 februarie 2005, reclamantul a solicitat Judecătoriei Centru să indice administrației CCCEC să-i pună la dispoziție o cameră pentru întâlniri confidențiale cu avocatul său. La 16 februarie 2005, instanța de judecată a respins cererea pe motiv că conform declarațiilor administrației CCCEC, în camera pentru întrevederi nu existau dispozitive de interceptare și că peretele din sticlă era necesar pentru asigurarea securității deținuților și a avocaților.

Prevederile relevante din Constituție sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală („CPP”) sunt următoarele:

Prevederile relevante din Codul civil sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii cu privire la arestarea preventivă (nr. 1226-XIII) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii privind organizarea judecătorească (nr. 514-XIII) sunt următoarele:

Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui. În special, el ar fi putut, dar nu a făcut-o, să invoce prevederile articolului 53 al Constituției, ale articolului 1405 al Codului civil și ale Legii nr. 1545 (a se vedea paragrafele 51, 53 și 54) și a dat drept exemplu cauza

Reclamantul a reamintit faptul că el a solicitat de multe ori anularea pe cale judiciară a mai multor pretinse violări, și că de fiecare dată cererile sale au fost respinse.

În ceea ce privește Legea nr. 1545 invocată de către Guvern, Curtea notează că dnei Duca, într-adevăr, i-a fost acordată o compensație în baza respectivei legi. Curtea, de asemenea, notează că, în conformitate cu articolul 4 al legii respective, aceasta este aplicabilă numai persoanelor care au fost achitate sau față de care urmărirea penală a fost încetată (a se vedea paragraful 54 de mai sus), ceea ce nu este cazul reclamantului. În consecință, Curtea nu consideră că remediul în baza prevederilor Legii nr. 1545 ar fi fost efectiv ca urmare a plângerilor reclamantului (a se vedea

Curtea notează că articolele 53 al Constituției și 1405 al Codului civil enunță principiul conform căruia orice victimă a erorilor justiției și a acțiunilor ilegale ale anchetatorilor, procurorilor sau instanțelor de judecată, poate pretinde compensații.

Este notat faptul că reclamantul s-a adresat instanțelor judecătorești naționale de multe ori, plângându-se de fiecare pretinsă violare invocată de către el în fața Curții, declarând încălcarea drepturilor sale de către organul de urmărire penală (a se vedea paragrafele 12, 16, 20, 21 și 50 de mai sus). Totuși, instanțele judecătorești naționale au respins toate plângerile reclamantului, constatând că nu exista nicio aparență a vreunei violări. În astfel de circumstanțe, Curtea nu este convinsă că remediile sugerate de Guvern s-ar fi soldat cu succes. În consecință, Curtea nu consideră că remediile în baza articolului 53 al Constituției și a articolului 1405 al Codului civil au fost efective în cazul reclamantului.

Luând în considerație cele menționate mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă, ca urmare a neepuizării căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă.

În observațiile sale cu privire la fondul cauzei, reclamantul a declarat că dosarul penal intentat împotriva sa este unul politic și că unele din argumentele invocate de către Guvern în apărarea poziției sale sunt similare celor folosite de regimul stalinist.

Guvernul a considerat declarațiile reclamantului abuzive și a solicitat radierea cererii de pe rolul Curții.

Curtea reamintește că o cerere, în general, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă conform articolului 35 § 3 al Convenției în baza faptului că a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare”, decât dacă, în mod intenționat, a fost bazată pe fapte care nu sunt adevărate (a se vedea

Luând în considerație declarațiile făcute de reclamant în această cauză, precum și limbajul folosit de el, Curtea nu consideră că acestea constituie un abuz de dreptul de a depune o cerere. În consecință, această obiecție este, de asemenea, respinsă.

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 3, articolului 5 §§ 3 și 4 și articolului 8 ale Convenției ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului și că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenții.

Reclamantul a pretins că lipsa asistenței medicale în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC în perioada 12 noiembrie 2004 și 19 ianuarie 2005, constituia un tratament inuman și degradant contrar articolului 3 al Convenției, care prevede următoarele:

Reclamantul a declarat că starea sănătății sale era suficient de gravă pentru a fi incompatibilă cu detenția prelungită în Izolatorul de Detenție Provizorie, în care nu era personal medical. În timp ce autoritățile erau pe deplin conștiente de condiția sa fizică, ele nu au permis ca el să fie examinat de către medicul său de familie sau de către orice alt medic calificat, decât după depunerea cererii sale la Curte. Reclamantul s-a plâns, în special, că deși el era într-o stare critică, gâtul său fiind imobilizat, el nu a fost examinat de un neurolog timp de peste două luni, între 19 noiembrie 2004 și 25 ianuarie 2005. El a subliniat că lipsa asistenței medicale este, de asemenea, contrară articolului 32 § 4 al Legii cu privire la arestarea preventivă, care cere ca persoanele care se află în greva foamei să fie monitorizate de personal medical.

El a declarat că Guvernul nu a prezentat probe că în cadrul Izolatorului de Detenție Provizorie era angajat un medic până la 11 februarie 2005 (cum ar fi o listă a salariaților sau a persoanelor angajate în cadrul Izolatorului de Detenție Provizorie).

Conform reclamantului, celula sa era supraaglomerată și el era umilit în public fiind încătușat și plasat într-o cușcă în timpul ședințelor de judecată. El a prezentat articole din ziar pentru a susține declarațiile sale cu privire la publicitatea procesului său.

Guvernul a declarat că tratamentul la care a fost supus reclamantul nu a atins pragul minim conform articolului 3 al Convenției. Orice suferință pe care el ar fi avut-o nu a depășit ceea ce era inerent detenției. Condițiile din Izolatorul de Detenție Provizorie erau corespunzătoare, așa cum rezultă clar din documentele prezentate Curții (a se vedea paragraful 47 de mai sus). În caz de urgență, reclamantul putea fi transportat la un spital din apropiere.

Guvernul a subliniat că, pe parcursul detenției sale, reclamantul a fost tratat în spital după ce s-a aflat în greva foamei (de la 29 noiembrie până la 20 decembrie 2004) și că a fost vizitat de medici la 19 și 25 ianuarie 2005 (de un neurochirurg, la ultima dată menționată, precum și ulterior), la 4 și 9 februarie 2005 și, în mod regulat, după această dată. Fiind externat din spital într-o stare a sănătății satisfăcătoare, la 20 decembrie 2004, nu ar fi fost nerezonabil de a împiedica examinarea sa de către un medic în ziua următoare.

Comisia Medicală de Stat a determinat că reclamantul putea fi tratat în închisoare. Accesul medicului G. la reclamant trebuia să fie restrictiv, deoarece ei erau prieteni și medicul ar fi putut să-l ajute pe reclamant să-și prejudicieze sănătatea cu scopul de a pretinde mai târziu violarea articolului 3.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin natura lucrurilor, relativă; el depinde de toate circumstanțele cauzei, precum ar fi durata maltratării, consecințele sale fizice și mintale și, în unele cazuri, de sexul, vârsta și starea sănătății victimei (a se vedea

Mai mult, nu poate fi exclus faptul că detenția unei persoane care este bolnavă poate ridica chestiuni în conformitate cu articolul 3 al Convenției (a se vedea

Deși articolul 3 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală de a elibera deținuții pe motive de sănătate, el totuși impune statului obligația de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistența medicală necesară (a se vedea

Luând în considerație declarațiile părților cu privire la condițiile materiale de detenție a reclamantului (a se vedea paragrafele 46 și 47 de mai sus), Curtea nu este convinsă că ele au depășit nivelul de severitate cerut pentru ridicarea unei chestiuni în temeiul articolului 3 al Convenției.

Probele din diferite surse medicale prezentate de ambele părți confirmă că reclamantul suferă de trei condiții medicale grave care necesită îngrijire medicală regulată (a se vedea paragrafele 27 și 41- 44 de mai sus).

Curtea notează că, în conformitate cu Registrul medical prezentat de Guvern, în perioada detenției sale în Izolatorul de Detenție Provizorie, la care se referă reclamantul în plângerea sa, și anume, între 12 noiembrie și 29 noiembrie 2004 și între 20 decembrie 2004 și 19 ianuarie 2005, el a fost examinat doar o singură dată de către un medic în Izolatorul de Detenție Provizorie, în ziua celui de-al doilea arest al său – 19 noiembrie 2004 (a se vedea paragraful 38 de mai sus).

Argumentul Guvernului că medicul R.V. i-a acordat reclamantului asistență medicală zilnică, în perioada aflării sale în detenție, nu poate fi acceptat, deoarece Registrul medical nu conține nicio indicație în acest sens. Mai mult, numele medicului R.V. apare pentru prima dată în documentele prezentate de Guvern, abia la 11 februarie 2005, ceea ce corespunde declarației reclamantului că acest medic a fost angajat numai după ce cererea reclamantului a fost comunicată Guvernului.

Curtea notează, în continuare, că reclamantului nu numai i-a fost refuzată o asistență medicală adecvată de către administrația Izolatorului de Detenție Provizorie, dar, de asemenea, i-a fost negată posibilitatea de a primi o astfel de asistență din alte surse, precum ar fi medicul său de familie sau oricare alți medici calificați (a se vedea paragrafele 28 și 33 de mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că reclamantului nu i-a fost acordată o asistență medicală suficientă și că Guvernul nu a prezentat o explicație plauzibilă pentru lipsa asistenței medicale de bază în Izolatorul de Detenție Provizorie și pentru refuzul de a permite asistență medicală din exterior. Curtea conchide că reclamantul nu a primit asistență medicală suficientă în perioada aflării sale în Izolatorul de Detenție Provizorie.

Este notat faptul că reclamantul s-a aflat timp de trei săptămâni într-un spital pentru deținuți, între 29 noiembrie și 20 decembrie 2004. Pe parcursul șederii sale în spital, el s-a plâns de multe ori de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale și de amorțire a degetelor și a mâinilor (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Totuși, el a fost examinat de un neurolog doar o singură dată (la 15 decembrie 2004), iar recomandarea neurologului de a fi consultat de un neurochirurg nu a fost urmată.

Rezultă, prin urmare, că reclamantului nu i s-a acordat asistență medicală suficientă și în spital.

Nu a fost înaintată nicio pretenție că pe parcursul perioadei relevante reclamantul ar fi avut vreo urgență medicală sau ar fi fost expus unor dureri grave sau prelungite, ca urmare a lipsei asistenței medicale adecvate. Prin urmare, Curtea constată că suferința pe care el a suportat-o nu a constituit tratament inuman. Totuși, Curtea va determina dacă suferința reclamantului constituie tratament degradant în sensul articolului 3 al Convenției.

În mod clar, reclamantul a suferit datorită consecințelor stării sale, chiar și când s-a aflat în spital (a se vedea paragraful 31 de mai sus). De la început, el a fost bine informat despre starea sa și riscurile în legătură cu aceasta, la fel ca și despre necesitatea de a menține un nivel de stabilitate psihologică, deja afectată de acuzații de comitere a unei infracțiuni grave. El nu putea să nu știe că risca în orice moment o urgență medicală cu consecințe foarte grave și că o asistență medicală imediată nu era disponibilă. Acest lucru trebuie să-i fi provocat o îngrijorare considerabilă.

Curtea notează câțiva factori suplimentari. Reclamantul a fost adus în fața instanței de judecată în cătușe și ținut într-o cușcă în timpul ședințelor de judecată, chiar dacă el era în permanență păzit și purta un guler chirurgical în jurul gâtului. Medicul său a trebuit să-i măsoare tensiunea arterială printre gratiile cuștii în fața publicului (a se vedea paragrafele 36, 37 și 45 de mai sus).

Curtea notează, în continuare, absența unei condamnări anterioare sau a oricărei probe care să dea motive serioase de a avea frică că reclamantul ar fi putut să recurgă la violență pe parcursul ședințelor de judecată (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Curții i se pare că măsurile de siguranță menționate mai sus nu au fost justificate de circumstanțele cauzei și că ele au contribuit la umilirea reclamantului. De asemenea, se ia în considerație și faptul că (a se vedea paragraful 71 de mai sus) cauza a fost larg mediatizată și că acțiunile menționate mai sus au fost – probabil – atent urmărite de public și mass–media (

În opinia Curții, omisiunea de a asigura asistență medicală de bază reclamantului atunci când acesta, în mod clar, a necesitat-o și a solicitat-o, la fel ca și refuzul de a permite o asistență medicală specializată independentă, împreună cu alte forme de umilire, așa precum s-a notat în paragraful 88 de mai sus, au constituit tratament degradant în sensul articolului 3 al Convenției (a se vedea

Prin urmare, a existat o violare a articolului 3 al Convenției în această privință.

Reclamantul pretinde câteva violări ale articolului 5 § 3 al Convenției, ale cărui prevederi relevante sunt următoarele:

Reclamantul a pretins că deciziile prin care s-a ordonat arestarea sa preventivă la 22 noiembrie 2004 și prelungirea acesteia la 26 noiembrie 2004, la fel ca și deciziile din 14 și 20 decembrie 2004 cu privire la cererile sale

Guvernul a declarat că instanțele naționale au motivat suficient de detaliat deciziile lor. În special, Guvernul pretinde că instanțele judecătorești și-au fondat deciziile pe probele din dosarul penal, de exemplu, declarațiile martorilor, deciziile Consiliului municipal Chișinău, un contract, rezultatele unei companii de audit, precum și alte probe.

Curtea reamintește că, conform articolului 5 § 3 al Convenției, o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepția cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante și suficiente” care să justifice detenția continuă a persoanei (

Mai mult, instanțele judecătorești naționale „trebuie să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea existenței unei necesități publice stringente, care ar justifica, luând în considerație principiul prezumției nevinovăției, o abatere de la regula respectării libertății individuale a persoanei și să le indice în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare” (

Articolul 5 § 3 al Convenției nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiționată a detenției preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorități (

O funcție suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părților că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă unei părți posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca și posibilitatea ca decizia să fie revizuită de o instanță de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate exista un control public al administrării justiției (

Chiar dacă articolul 5 al Convenției „nu impune judecătorului care examinează o cerere de apel împotriva detenției, obligația de a se referi la fiecare argument care se conține în declarațiile apelantului, garanțiile sale ar fi lipsite de esență dacă judecătorul, bazându-se pe legislația și practica naționale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în considerație fapte concrete invocate de deținut și capabile să pună la îndoială existența condițiilor esențiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenției, a privării de libertate.” (

Curtea notează că reclamantul a prezentat instanțelor judecătorești naționale argumente substanțiale, punând la îndoială fiecare motiv al detenției sale. El s-a referit, spre exemplu, la faptul că, din momentul eliberării primului mandat de arest, el niciodată nu a împiedicat în vreun fel urmărirea penală și s-a prezentat în fața autorităților relevante ori de câte ori a fost citat. Comportamentul său cu privire la urmărirea penală a fost întotdeauna ireproșabil. Familia și toate bunurile sale sunt în Moldova, reclamantul neavând pe nimeni peste hotare și câteva ziare erau pregătite să ofere garanții pentru eliberarea sa în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Reclamantul a fost, de asemenea, gata să predea pașaportul său ca o asigurare că el nu va părăsi statul (a se vedea paragraful 12 de mai sus).

În continuare, Curtea notează că instanțele judecătorești naționale nu au acordat nicio considerație acestor argumente în deciziile lor relevante, tratându-le aparent ca fiind irelevante pentru examinarea legalității detenției preventive a reclamantului, chiar dacă ele au fost obligate să ia în considerație astfel de factori conform articolului 176 § 3 al Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Acest lucru este frapant, dat fiind faptul că, la 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel a constatat că un număr din acei factori pledau împotriva detenției reclamantului. Celelalte instanțe judecătorești fie nu au reținut argumentele prezentate de către reclamant, fie le-au notat pe scurt, fără a se pronunța asupra acestora. Ele s-au limitat la a repeta, în deciziile lor, într-un mod abstract și stereotipic motivele formale pentru detenție prevăzute de lege. Aceste motive au fost citate fără a se face vreo încercare de a arăta cum se aplică ele în cauza reclamantului.

În observațiile sale din luna martie a anului 2005, Guvernul a încercat să justifice necesitatea detenției reclamantului prin invocarea unor noi motive pe care instanțele judecătorești naționale nu s-au bazat (a se vedea paragraful 94 de mai sus). Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a lua locul autorităților naționale care au ordonat detenția reclamantului. Revine acestor instanțe să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea detenției și să le expună în hotărârile lor. Prin urmare, noile motive ale Guvernului, care au fost invocate pentru prima dată în procedurile în fața Curții, nu pot fi luate în considerație de către Curte (

În lumina celor menționate mai sus, Curtea consideră că motivele pe care s-au bazat Judecătoria Buiucani și Curtea de Apel Chișinău, în deciziile lor cu privire la detenția preventivă a reclamantului și prelungirea acesteia, nu au fost „relevante și suficiente”.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenției în această privință.

Reclamantul a pretins, în continuare, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenției, că judecătorii care au dispus (la 15 și 22 noiembrie 2004) și ulterior au prelungit (la 26 noiembrie 2004 și 14 decembrie 2004) detenția sa preventivă și au respins cererile sale

Reclamantul s-a referit la faptul că Guvernul nu a prezentat nicio probă care ar confirma că judecătorul de instrucție a fost absent la datele relevante și că președintele Judecătoriei Buiucani nu a luat nicio decizie formală de a înlocui judecătorul de instrucție.

Guvernul a notat că toate deciziile relevante au fost luate de judecători împuterniciți cu deplină competență și corespunzând cerințelor de independență și imparțialitate. La luarea deciziilor lor, acei judecători au audiat personal reclamantul. În sfârșit, acei judecători au avut împuternicirea de a dispune eliberarea reclamantului pe parcursul desfășurării procesului penal. În acest sens, Guvernul a declarat că, în conformitate cu articolul 27 § 1 h) al Legii cu privire la organizarea judecătorească, președintele instanței de judecată poate, ca excepție, în cazul absenței motivate a judecătorului de instrucție, să numească un alt judecător experimentat pentru îndeplinirea acelorași funcții (a se vedea paragraful 56 de mai sus).

Curtea reamintește că rolul magistratului, la care se face referire în articolul 5 § 3 al Convenției, este de a revizui circumstanțele care pledează în favoarea sau defavoarea detenției și de a decide, făcând trimitere la criteriile legale, dacă sunt motive care să justifice detenția sau să ordone eliberarea în lipsa unor astfel de motive. Înainte ca să se poată spune că un „magistrat” exercită „atribuții judiciare” în sensul acestei prevederi, el sau ea trebuie să satisfacă anumite condiții care să acorde o garanție pentru persoana deținută împotriva oricărei lipsiri de libertate arbitrare sau nejustificate (a se vedea

Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent de executiv și de părți. „Magistratul” trebuie să audieze persoana adusă în fața lui personal și să decidă dacă detenția este sau nu justificată. Dacă ea nu este justificată, „magistratul” trebuie să aibă competența de a emite un ordin obligatoriu de eliberare a deținutului (a se vedea hotărârea

Curtea observă, mai întâi, că nu i s-a prezentat nicio probă pentru susținerea opiniei că niciunul din judecătorii care au luat deciziile relevante nu au fost independenți sau că au fost parțiali. Judecătorii au audiat reclamantul personal și au luat deciziile lor după ce au ascultat argumentelor ambelor părți.

În timp ce legislația națională cere ca deciziile cu privire la detenție să fie luate de un judecător de instrucție, ea, de asemenea, permite înlocuirea acelui judecător cu un alt judecător în caz de absență. Este adevărat că procedurile nu au fost atât de transparente precum ar fi putut fi (de exemplu, ar fi putut fi prezentate copii ale deciziilor președintelui Judecătoriei Buiucani prin care s-a autorizat înlocuirea și proba absenței judecătorului de instrucție). Totuși, în astfel de chestiuni de administrare internă a instanței de judecată, autorităților naționale li se acordă o anumită marjă de apreciere și rolul Curții este limitat la verificarea dacă aranjamentele care au rezultat oferă garanții suficiente împotriva detenției arbitrare.

Curtea, prin urmare, constată că în această cauză, judecătorii care au decis să ordone detenția preventivă a reclamantului pot fi considerați judecători competenți să ordone eliberarea reclamantului pe parcursul desfășurării procesului penal.

Prin urmare, nu a existat o violare a articolului 5 § 3 în această privință.

În cererea sa inițială, reclamantul a înaintat o pretenție, în temeiul articolului 5 al Convenției, despre pretinsul refuz al instanțelor judecătorești naționale de a audia un martor pe parcursul procedurilor cu privire la arestarea preventivă. Totuși, în observațiile sale din 15 aprilie 2005 reclamantul a exprimat dorința sa de a retrage această pretenție. Prin urmare, Curtea nu o va examina.

Reclamantul, de asemenea, a susținut că din cauza duratei de timp în care a fost examinată cererea sa

Reclamantul s-a plâns că cea de-a doua cerere a sa

Guvernul a declarat că a fost imposibil pentru instanța de judecată să examineze cererea

Curtea reiterează că articolul 5 § 4, garantând persoanelor deținute un drept de a iniția proceduri de contestare a legalității privării lor de libertate, de asemenea, proclamă dreptul lor, ca urmare a inițierii unor astfel de proceduri, la o hotărâre judecătorească rapidă cu privire la legalitatea detenției și să dispună eliberarea lor dacă detenția se dovedește ilegală (a se vedea

În această cauză, cererea

Curtea consideră că perioada de 21 de zile care s-a scurs până când instanțele au examinat cererea reclamantului

Se ia notă de faptul că instanțele au trebuit să decidă asupra unor chestiuni administrative, cum ar fi conexarea cauzelor și formarea unei noi componențe a instanței care să se pronunțe asupra cauzelor conexate, precum și să examineze recuzarea unui judecător. Totuși, astfel de considerațiuni nu ar fi trebuit să aibă prioritate față de revizuirea legalității detenției reclamantului, având în vedere importanța chestiunii respective pentru reclamant.

Curtea acordă o importanță specială faptului că reclamantul și-a fondat cererea sa

În ceea ce privește argumentul Guvernului că detenția preventivă a reclamantului a fost incorporată în decizia judecătorească precedentă, Curtea notează că detenția reclamantului a fost prelungită ultima dată până la 29 decembrie 2004 și nu a fost reînnoită (a se vedea paragrafele 14 și 19 de mai sus). Rezultă că contestarea legalității detenției la 13 ianuarie 2005 nu a fost incorporată în nicio decizie judecătorească.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 4 al Convenției.

Reclamantul a pretins, de asemenea, că conversațiile cu avocatul său au fost ascultate sau interceptate și că autoritățile nu i-au asigurat condiții adecvate pentru discuții în condiții de confidențialitate cu avocatul său, ceea ce a constituit o violare a articolului 8 § 1 al Convenției, care prevede următoarele:

Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenției, că administrația penitenciarului ar fi comis o ingerință în dreptul său de a comunica în condiții de confidențialitate cu avocatul său. El a putut vorbi cu avocatul său doar printr-un perete din sticlă cu găuri care nu permitea o discuție normală. În opinia sa, nu existau garanții că conversațiile lor nu erau ascultate sau interceptate de către administrația Izolatorului de Detenție Provizorie, reclamantul suspectând că ele erau ascultate sau interceptate. Mai mult, el și avocatul său nu puteau lucra împreună asupra documentelor sau să facă schimb de ele. El a declarat că cererea sa adresată Curții a fost semnată de către avocatul său, iar el ulterior a semnat procura pentru avocat în timpul unei ședințe de judecată.

Guvernul a declarat că legislația națională asigură dreptul la întrevederi confidențiale cu avocatul, fără a limita numărul și durata acestora, precum și siguranța reclamantului și a avocatului său. Datorită caracterului periculos al infracțiunilor care țin de competența CCCEC, Izolatorul său de Detenție Provizorie a trebuit echipat cu o cameră pentru întrevederi, unde avocații și clienții acestora sunt separați de un perete din sticlă cu găuri, care permite purtarea unei discuții normale. Guvernul a subliniat că camera nu a fost niciodată echipată cu mijloace tehnice de ascultare sau interceptare, după cum se vede în înregistrarea video și în fotografii ale camerei respective prezentate Curții. Mai mult, acest lucru a fost confirmat și de Curtea de Apel Chișinău în hotărârea sa din 3 decembrie 2004.

Curtea reamintește că comunicarea confidențială cu avocatul este protejată de Convenție ca o garanție importantă a dreptului unei persoane învinuite la apărare, nerespectarea căreia ar face ca asistența avocatului să piardă mult din utilitatea sa (a se vedea

Totuși, în această cauză, reclamantul nu a prezentat nicio probă care să susțină pretențiile sale. Astfel, această parte a plângerii nu are niciun suport.

Reclamantul, de asemenea, a pretins că peretele din sticlă a constituit un impediment în pregătirea apărării sale împreună cu avocatul său. În timp ce peretele din sticlă a putut crea anumite obstacole în comunicarea eficientă cu avocatul său (așa precum a fost sugerat de greva avocaților Baroului de Avocați din Republica Moldova), se pare că acele dificultăți, în această cauză, nu au împiedicat reclamantul să aibă o apărare efectivă în fața instanțelor judecătorești naționale.

În lumina celor menționate mai sus, Curtea constată că nu a existat o violare a articolului 8 al Convenției.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins 55,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al încălcării drepturilor sale garantate de Convenție: 20,000 EURO pentru violarea articolului 3; 30,000 EURO pentru violarea articolului 5 și 5,000 EURO pentru violarea articolului 8 ale Convenției. El a citat jurisprudența Curții pentru a dovedi că sume comparabile au fost acordate pentru violări ale acestor articole.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, declarând că este excesivă în lumina jurisprudenței Curții. Guvernul a declarat că jurisprudența citată de reclamant cu privire la violări ale articolului 3 se referă la situații care nu au nimic în comun cu cauza sa în ceea ce privește natura și seriozitatea violărilor pretinse, consecințele asupra reclamantului și atitudinea autorităților de stat.

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate stări de stres și îngrijorare, mai ales, ca urmare a ignorării evidente a necesităților sale medicale de către autorități și insuficiența motivelor pentru a dispune detenția sa. Ea acordă reclamantului suma totală de 4,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul a pretins alte 7,808 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli de reprezentare. El a prezentat copia unui contract de asistență juridică încheiat cu avocatul său, în conformitate cu care avocatul urma să fie plătit „conform unui onorariu de 60-100 EURO pe oră, bazat pe un orar al orelor efectiv lucrate”. De asemenea, el a anexat o listă a orelor de lucru la pregătirea cauzei (69 ore) și onorariul pe oră pentru fiecare tip de activitate. El a invocat faptul că avocatul său are o experiență largă în domeniul drepturilor omului, câștigând cauze extrem de complexe în fața Curții, precum

Guvernul a considerat aceste pretenții ca fiind nejustificate. El a declarat faptul că reprezentantul reclamantului nu a oferit o explicație detaliată cu privire la natura serviciilor prestate clientului său sau costul fiecărui serviciu. În timp ce a recunoscut că cauza „a ridicat chestiuni complexe de fapt și de drept”, Guvernul a contestat necesitatea de cercetare a jurisprudenței Curții timp de 15 ore și numărul orelor pentru pregătirea observațiilor reclamantului. Guvernul, de asemenea, a arătat că costurile de transmitere a documentelor prin poșta rapidă au fost mai mici decât cele cerute de reclamant și că el și-a retras cererea sa de aplicare a măsurilor provizorii, ceea ce a făcut ca un număr din pretinsele ore de lucru să fie irelevant. Guvernul a solicitat Curții să respingă cererea reclamantului de rambursare a costurilor și cheltuielilor, așa cum a fost făcut în câteva cauze anterioare.

Curtea reamintește că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime (

În această cauză, luând în considerație lista detaliată prezentată de reclamant, numărul și complexitatea chestiunilor care au fost analizate, dar și că s-a constatat că nu a existat o violare în privința a două pretenții, Curtea acordă reclamantului 3,000 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli de reprezentare.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.