SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ÖZGÜR ȘI TURHAN c. TURCIA (solicitarea nr. 28512/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 iunie 2005 DEFINIF 28/09/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Sir Nicolas Bratza președinte dnii Bonello Türmen Traja Pavlovschi Garlicki, Mijović, judecători și al dlui O Emine Gülsen Özgür și domnul Yașar Turhan ( La 14 iunie 2004, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Această cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA La data transferului de proprietate s-a efectuat o comisie de experți din administrație care a stabilit valoarea terenului expropriat la 1 098 825 000 de lire turcești (TRL). La 15 septembrie 2000, în dezacord cu suma plătită, reclamanții au introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la Tribunalul de Mare Instanță din Gebze. Prin hotărârea din 30 ianuarie 2001, instanța a acordat parțial despăgubiri reclamanților și a condamnat administrația să le plătească o despăgubire suplimentară de 8 719 725 La 10 aprilie 2001, la cererea reclamanților, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță.
12. Până în prezent, nu s-a efectuat nicio plată de către administrația debitoare. II. LEGĂTURA ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 13. În temeiul articolului 82 din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind urmărirea în justiție a datoriilor și falimentului, bunurile care aparțin statului și bunurile alocate uzului public sunt insesibile. 14. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărâri 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (23 septembrie 1998, Rec. 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a respecta bunurile lor din cauza lipsei de plată de către statul membru în care își desfășoară activitatea în alt stat membru decât statul membru în care își are sediul o hotărâre.
În acest sens, se menționează art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
Curtea constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu nici un motiv de neîndeplinire. Pe fond 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul din speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior p. 1317, § 31, și Aka, citată anterior, p. 2682, §§ 50-51). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Õn a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că reclamanții, expropriați de terenul lor, au inițiat o acțiune în creștere a dreptului de proprietate și au obținut câștig de cauză în fața Tribunalului de Mare Instanță. Deși hotărârea a devenit definitivă prin hotărârea Curții de Casație, administrația expropriantă nu a efectuat până în prezent executarea acesteia.
Această situație se referă ca o interferență în dreptul reclamanților la respectarea proprietăților lor în sensul primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 19. Curtea reamintește în această privință jurisprudența sa potrivit căreia necesitatea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale laipe (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n A se vedea nota de subsol 26. Curtea arată că, în speță, ingerința, caracterizată prin neexecutarea unei hotărâri definitive, a fost arbitrară și a dus la încălcarea principiului legalității.
O astfel de concluzie o scutește, prin urmare, de a căuta dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale (Latridis , citată anterior, punctul 62, și Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 35, 11 decembrie 2003). 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 23. Reclamanții susțin că trebuie să fie despăgubiți pentru un prejudiciu material pe care îl reprezintă 35 000 EUR.
În plus, aceștia solicită 17 500 EUR pentru repararea prejudiciului moral pe care l-au suferit. 24. Guvernul susține că sumele solicitate sunt excesive și nu reprezintă prejudiciul suferit efectiv. 25, având în vedere modul de calcul adoptat în hotărârea Akkuș (precision, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă 13 000 EUR reclamanților în comun ca daune materiale 26. Curtea consideră, de asemenea, că reclamanții au suferit un prejudiciu moral ca urmare a incertitudinii cauzate de obligația administrației de a efectua plata despăgubirii suplimentare stabilite de către instanțe. Statuând în echitate, Curtea alocă 2 000 EUR în acest sens reclamanților în comun.
2000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri, și … Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lire turce la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (treisprezece mii EUR) pentru daune materiale (ii.
000 EUR (două mii EUR) pentru daune morale (iii). 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (iv). Orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele respective, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 28 iunie 2005 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Michael O
AFFAIRE ÖZGÜR ET TURHAN c. TURQUIE (Requête n o 28512/03) ARRÊT STRASBOURG 28 juin 2005 DÉFINITIF 28/09/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Özgür et Turhan c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. G. Bonello , R. Türmen , K. Traja , S. Pavlovschi , L. Garlicki, M me L. Mijović, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 juin 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28512/03) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Emine Gülșen Özgür et M. Yașar Turhan (« les requérants »), ont saisi la Cour le 8 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés par M es E. Kirmani, K. Ulaș, H. Bayrem, U. Ekinci et R. Tat, avocats à Kocaeli. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.Le 14 juin 2004, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
4.Le 1 er novembre 2004 la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
5. Les requérants sont nés respectivement en 1943 et 1952, et résident à Kocaeli.
6.Le 27 octobre 1999, pour la construction d’un port maritime, la commune de Dilova (« l’administration ») procéda à l’expropriation du terrain dont les requérants étaient copropriétaires.
7.Une commission d’experts de l’administration ayant fixé la valeur du terrain exproprié à 1 098 825 000 livres turques (TRL), ce montant fut versé aux requérants à la date du transfert de propriété.
8.Le 15 septembre 2000, en désaccord sur le montant payé, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Gebze.
9.Par un jugement du 30 janvier 2001, le tribunal donna partiellement gain de cause aux requérants et condamna l’administration à leur verser une indemnité complémentaire de 8 719 725 000 TRL, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter du 15 septembre 2000.
10.Le 10 avril 2001, à la demande des requérants, l’« office des poursuites des dettes » notifia à l’administration une injonction de payer demeurée infructueuse.
11.Par un arrêt du 5 février 2002, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
12.A ce jour, aucun paiement n’a été effectué par l’administration débitrice. II.
13. En vertu de l’article 82 de la loi n o 2004 du 9 juin 1932 sur la poursuite pour dettes et la faillite, les biens appartenant à l’Etat et les biens affectés à l’usage public sont insaisissables.
14.Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Akkuș c. Turquie (9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, pp. 1305-1306, §§ 13-16) et Aka c. Turquie (23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, pp. 2674 ‑ 2676, §§ 17-25). EN DROIT I.
o 1
15.Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’absence de paiement par l’Etat de l’indemnité complémentaire d’expropriation allouée par une décision de justice. Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité
16.La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Akkuș , précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
17.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Akkuș , précité , p. 1317, § 31, et Aka , précité, p. 2682, §§ 50-51).
18.La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle observe que les requérants, expropriés de leur terrain, ont entamé une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation et obtenu gain de cause devant le tribunal de grande instance. Bien que ce jugement soit devenu définitif par l’arrêt de la Cour de cassation, l’administration expropriante n’a à ce jour pas procédé à son exécution. Cette situation s’analyse comme une ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens au sens de l’alinéa premier de l’article 1 du Protocole n o 1.
19.La Cour rappelle à cet égard sa jurisprudence selon laquelle la nécessité de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 26, § 69) ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et qu’elle n’était pas arbitraire ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II).
20.La Cour relève qu’en l’espèce, l’ingérence, caractérisée par la non-exécution d’un jugement définitif, était arbitraire et emportait la violation du principe de la légalité. Une telle conclusion la dispense dès lors de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels ( Iatridis , précité, § 62, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 35, 11 décembre 2003).
21.Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.
22. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral
23.Les requérants affirment devoir être dédommagés pour un préjudice matériel qu’ils évaluent à 35 000 euros (EUR). Ils réclament en outre 17 500 EUR pour la réparation du préjudice moral qu’ils ont subi.
24.Le Gouvernement prétend que les sommes réclamées sont excessives et ne représentent pas le préjudice réellement subi.
25.Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt Akkuș (précité, p. 1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde 13 000 EUR aux requérants conjointement à titre de dommage matériel.
26.La Cour estime par ailleurs que les requérants ont subi un préjudice moral du fait de l’incertitude provoquée par l’omission de l’administration de procéder au paiement de l’indemnité complémentaire fixée par les tribunaux. Statuant en équité, la Cour alloue 2 000 EUR à ce titre aux requérants conjointement. B. Frais et dépens
27.Les requérants demandent 16 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
28.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
29.Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires
30.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 13 000 EUR (treize mille euros) pour dommage matériel ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral ; iii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président