BELL v. THE UNITED KINGDOM

CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 41534/98 de către Brian BELL împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 15 noiembrie 2005 în calitate de Cameră compusă de Președintele Casadevell Sir Nicolas Bratza Pellonpää Maruste Traja Mijović Šikuta, judecători și dl M. O’Boyle având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 22 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național britanic, născut în 1973 și locuiește în Surrey. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Mackenzie, un avocat practicant în Henley-on-Thames. Guvernul respondent a fost reprezentat de agentii lor, dl C.A. Whowersley și, ulterior, dl J. Grainger, atât al Biroului Extern, cât și al Commonwealth. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul evenimentelor în cauză, reclamantul a fost un soldat care a servit ca soldat cu Gărzile Grenadier ale armatei britanice, staționat la Alexandra Barracks, Ballinkinla, județul Down în Irlanda de Nord. În seara 19 decembrie 1997, reclamantul a vorbit cu un ofițer, căpitanul J, în foyer la bucătăria de la Alexandra Barracks. A urmat un schimb de cuvinte între solicitant și un ofițer necomisat, sergentul Color H, care a ordonat ulterior un alt ofițer necomisar, caporalul G, să aibă reclamantul închis peste noapte. Nu i s-a spus reclamantului infracțiunii de care a fost acuzat, dar la sosirea sa la sala de gardă a auzit sergentul H de culoare spune că a văzut reclamantul cu un nas sângerător și că, atunci când a întrebat reclamantul în legătură cu aceasta, reclamantul i-a spus să "la naiba". Reclamantul a fost eliberat în dimineața următoare și a mers la centrul medical unde a fost examinat de personalul medical. Reclamantul a susținut că această examinare a stabilit că nu a avut un sânge de nas înainte. La 22 decembrie 1997 la aproximativ 14:00, reclamantul a fost informat că va trebui să apară în fața comandantului companiei sale. La aproximativ 16:00. a apărut în fața comandantului companiei, care, în legătură cu evenimentele din 19 decembrie, a acuzat reclamantul de infracțiunile de utilizare a limbii insubordonate la un superior contrar articolului 33 alineatul (1) litera (b) din Legea armatei din 1955, și a informat reclamantul că cazul va fi auzit în ziua următoare de către comandantul batalionului („CO”). El a informat reclamantul că afirmația a fost că sergentul Color H l-a văzut cu sângerarea nasului și l-a întrebat de ce sângerarea nasului și că reclamantul a spus apoi sergentul Color H să "la naiba". Reclamantul a susținut că el a mers la centrul medical și a solicitat un dosar al examinării sale declarând că el nu a avut o sângerare nazală în noaptea în cauză. Reclamantul a declarat că personalul din centrul medical a refuzat să furnizeze documentul, deși acest lucru este contestat de Guvern. Reclamantul a acceptat că a primit o versiune a pamfletului informativ intitulat “Drepturile unui soldat acuzat de o infracțiune în temeiul Actului armatei din 1955”. El a susținut că a primit versiunea anterioară octombrie 1997 a pamfletului. În dimineața 23 decembrie 1997, reclamantul a fost întrebat dacă are vreun martor care să convoce la audiere înainte de CO. El a cerut ca căpitanul J și caporalul G să fie chemat pentru a da dovezi în numele său. Când reclamantul a sosit la Birourile Regimentale mai târziu în dimineața aceea, el a văzut că Caporal G a fost chemat în biroul sergentului Regimental Major. Reclamantul s-a plâns că Caporalul G a fost rugat să nu furnizeze dovezi care au susținut cazul reclamantului. Guvernul a susținut că este o practică de rutină pentru ca martorii să fie chemați în biroul sergentului maior regimental astfel încât procedura care urmează să fie urmată la audiere să fie explicată. Ei au refuzat că Caporalul G a fost îndreptat să nu furnizeze dovezi care susțin cazul reclamantului. Reclamantul a apărut în fața CO la ora 10:30 din 23 decembrie 1997. Audierea a durat aproximativ zece minute. Prezentat în biroul CO pentru audierea au fost comandantul, avocatul batalionului, sergentul regimental major, sergentul de culoare H și un ofițer desemnat pentru a se ocupa de interesele reclamantului, a cărui identitate este necunoscută reclamantului și cu care reclamantul nu a avut ocazia de a discuta cazul său. Acest ofițer nu a vorbit în nici un moment în timpul audierii. Reclamantul a fost obligat să fie atent pe parcursul audierii și a fost permis să vorbească numai atunci când a fost invitat de către comandantul. CO a cerut sergentului Color H să-și dea dovezile. Acesta din urmă a spus că el a văzut reclamantul în sala de bucătărie în seara 19 decembrie 1997 și că nasul reclamantului a fost sângerare. Când a întrebat reclamantului despre sângerarea nasului său, reclamantul a răspuns: “Fuck off, nu este nimic de-a face cu tine”. CO apoi a întrebat reclamantul dacă a recunoscut infracțiunea descrisă și reclamantul a cerut să nu fie vinovat. CO a cerut reclamantului să-și dea dovezile. Acesta a spus că a vorbit cu căpitanul J atunci când sergentul Color H i-a ordonat să meargă la culcare. Reclamantul i-a spus sergentului Color H că el vorbește cu căpitanul J, dar sergentul Color H i-a ordonat apoi lui Caporal G să-l închidă. CO a cerut reclamantului dacă are vreo dovadă de sunat și reclamantul a cerut să-l sune pe căpitanul J. Cel din urmă a spus că el a vorbit cu reclamantul în sala de bucătărie și nu l-a auzit jurând la sergentul Color H. În acest moment, reclamantul a susținut că sergentul de culoare H a întrerupt dovada căpitanului J și a spus că el nu crede că că căpitanul ar fi putut auzi ceva deoarece schimbul în cauză a avut loc în afara bucătăriei. Guvernul a negat că sergentul de culoare H a făcut o astfel de întrerupere. Reclamantul a afirmat că căpitanul J a răspuns la sergentul Color H: „În cazul în care nu aș fi auzit-o”. Caporalul G nu a furnizat dovezi. CO a întrebat reclamantul dacă dorește să meargă la tribunal marțial, dar reclamantul a declarat că va accepta premiul CO. Comandantul companiei, care a fost prezent până în acest moment, a declarat că reclamantul este un membru satisfăcător al companiei sale. Reclamantul a declarat apoi că a găsit reclamantul vinovat și l-a condamnat la șapte zile de detenție și șapte zile de pierdere a salariului asociate. Reclamantul a îndeplinit condamnarea închisă într-o celulă în sala de gardă de batalion. Legea internă relevantă 1. Secțiunea 33 alineatul (1) b) din Legea armatei 1955 („Legea din 1955”) prevede: „Cineva care face obiectul legii militare care - ... (b) folosirea limbii amenințatoare sau insubordonate către ofițerul său superior este, pe condamnare de către instanță marțială, responsabilă cu închisoarea sau orice pedeapsă mai mică prevăzută de prezenta lege.” 2. Investigație Secțiunea 76 din Legea din 1955 prevede că o acuzație că un acuzat a comis o infracțiune, inclusiv infracțiunea menționată mai sus, va fi raportată ofițerului său comandant („CO”), care va investiga acuzația. Regulamentul (CE) nr. 25 din Regulamentele 1997 privind investigarea și tratarea sumară (Army) („Regulamentele 1997”), care a fost adoptat în temeiul articolului 83 din Legea din 1955, prevede ca CO-urile să investigheze taxa prin, printre altele , provocarea unor astfel de anchete sau a unor anchete suplimentare care îi par necesare. 3. Audieri Regulamentul 9 din Regulamentele din 1997 prevede că CO-urile pot trata sumar cu orice acuzație acuzată împotriva unui acuzat în temeiul articolului 33 din Legea armatei din 1955. Regulamentul 29 din Regulamentele din 1997 prevede că, înainte de a face o acuzație sumară, un comandant, printre altele, , apelează martorilor a căror dovezi consideră că pot fi relevante pentru acuzația (29(1)b)); permite acuzatului să pună la îndoială aceste martori (29(1)c)); permite acuzatului să furnizeze dovezi în numele său (29(1)d)); permite acuzatului să-și cheme proprii martori (29(1)e) . CO are competența de a suspenda în orice moment procedura dacă este necesar în interesul justiției să facă acest lucru (29(2)). Secțiunea 76B din Legea din 1955 (subliniată de Legea forțelor armate din 1996 („Legea din 1996”)) prevede (în măsura în care este cazul): „ (1) Aceasta secțiune se aplică atunci când o acuzație va fi tratată sumar de un ofițer comandant... (5) În cazul în care el determină că acuzația a fost dovedit ofițerul comandant ..., înainte de a înregistra o constatare că acuzația a fost demonstrată, permite acuzatului posibilitatea de a alege judecată de curte marțială. Secțiunea 76C din Legea din 1955 (subliniată de Legea forțelor armate din 1996 („Legea din 1996”)) prevede că CO-urile pot acorda sancțiuni numai atunci când au înregistrat o constatare că acuzația împotriva unui acuzat a fost demonstrată. Anexa N la capitolul 62 din Instructiunile administrative generale ale armatei (“AGAI”) se îndreaptă: „Distribuții sumarine – în interiorul memoriei 1 în cazul în care un birou commandant își folosește în mod summaritar ponderea ORDINARĂ” Punctul 10 din anexa N prevede (dacă este cazul): „Comisia ar trebui să ... ia în considerare toate dovezile și să ia în considerare dacă acuzatul este vinovat sau nu vinovat de infracțiunile acuzate. ... Pentru a fi condamnat la o acuzație, el trebuie să fie mulțumit dincolo de o îndoială rezonabilă, adică că el este sigur, că acuzatul este vinovat de această acuzație. Orice incertitudine ar trebui exercitat în favoarea acuzatului prin găsirea nevinovat. ...” 4. Durata maximă a încarcerării pentru infracțiunea de utilizare a limbii insubordinate nu este definită în Legea din 1955. Prin urmare, sancțiunile maxime disponibile depind de forma judecătorului care a pronunțat atribuirea. În temeiul Regulamentului nr. 12 din regulamentele din 1997, un CO care abordează sumar cu o infracțiune nu are competența de a acorda o atribuire a detenției de peste 28 de zile, cu excepția cazului în care acesta respectă Regulamentul nr. 31 din regulamentele din 1997. Regulamentul nr. 31 din regulamentele din 1997 prevede că un CO poate acorda detenție extinsă de până la 60 de zile numai dacă a luat declarații scrise de la toți martorii (Reg. 31(3), s-a convins că acuzatul nu ar putea contesta acuzația (Reg. 31(4)), a obținut permisiunea unei autorități mai mari de a acorda detenție extinsă (Reg.31(5)&(7)) și a informat acuzatul asupra competențelor sale extinse (Reg. 31(9). O curte de district marțială poate acorda închisoarea de până la doi ani (cf. art. 85 alin. (2) din Legea din 1955). Nu există nici o limitare a competențelor instanței marțiale generale de a acorda închisoare. Cu toate acestea, punctul 6.121 din Regulamentele reginei prevede următoarele: "Dacă un acuzat a ales să fie judecat de către tribunal martial pedeapsa sa nu este pentru acest motiv pentru a fi crescut. În circumstanțele obișnuite, instanța nu ar trebui să acorde o pedeapsă mai grea decât cea care ar fi putut fi acordată sumar. Cu toate acestea, instanța nu este obligată de limitele impuse la premiile sumare ..." 5. Secțiunea 115 din Legea din 1955 (așa cum a fost modificată de Legea forțelor armate de 1996) prevede: „ (1) Aceasta secțiune se aplică atunci când o acuzație a fost tratată sumară și a fost înregistrată o constatare că acuzația a fost demonstrată. (3) Constanța sau orice pedeapsă acordată (sau ambele) poate fi revizuită în orice moment . . .”. O astfel de reexaminare este efectuată de Consiliul Apărării, orice ofițer militar superior comandant al ofițerului comandant al soldatului care solicită reexaminarea, sau un ofițer general sau brigadier desemnat de Consiliul Apărării pentru a efectua reexaminarea sau orice clasă de reexaminare (secțiunea 115 alineatul (5)). Autoritatea de revizuire poate anula orice verdict vinovat și sentință asociată sau înlocuiește orice constatare sau sentință care ar fi putut fi făcută sau impusă în mod valabil de comandantul care a efectuat procedura de rezumat, cu excepția faptului că orice nouă sentință impusă nu trebuie să fie, în opinia autorității, mai severă decât sentința inițial adoptată (articolele 113AA(2)-(5) și 115(6)). În conformitate cu Regulamentul reginei 6.071A(c), constatările si premiile rezumate sunt supuse automat examinării în cazul în care acuzatul a fost condamnat la detenție în peste 28 de zile. 6. Pampflet Toți soldații sunt furnizati cu un pamflet, intitulat „Drepturile unui soldat acuzat de o infracțiune în temeiul Actului armatei din 1955”. Pamfletul a fost considerat un „guid”, care nu a fost destinat să acopere toate drepturile pe care le-ar putea avea un soldat. Conținutul acestui pamflet a fost modificat la 1 octombrie 1997. Versiunea anterioară octombrie 1997 a pamfletului și-a informat soldații cu privire la dreptul de a avea un ofițer ca „consilier” atât înainte, cât și în timpul audierii. Acest consilier trebuia să fie autorizat să facă o declarație cu privire la fundal acuzat sau să atenueze pedeapsa, dacă acuzatul o dori. În plus, pamfletul a explicat modalitățile de desfășurare a ședințelor și procedurile care trebuiau respectate înainte ca un CO să poată acorda detenție extinsă (a se vedea mai sus). În cele din urmă, acesta a declarat următoarele în ceea ce privește un apel: „16. Cu toate că nu există niciun drept oficial de recurs împotriva tranzacțiilor sumare, în cazul în care un acuzat consideră că a fost tratat injust de către comandantul său atunci când se ocupă de acuzații sumare împotriva acestuia, el poate prezenta o plângere scrisă care să precize motivele sale, solicitând soluționarea plângerii în temeiul AA s. 180 și solicitând ca constatarea și/sau sentința să fie revizuită în conformitate cu AA s. 115. Aspectul va fi apoi reexaminat de către autoritatea superioară a CO, care are puterea de a încalca sau de a varia constatarea și sentința CO...” COMPLAINTE 1. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 că procesul a fost nedrept: a) CO nu a fost „independente sau imparțial” deoarece a acționat atât ca procuror și judecător; b) procedura nu a fost organizată în public; c) nu i s-a permis să facă comentarii cu privire la puterea cauzei împotriva acestuia sau să facă o declarație în atenuarea sentinței; d) tribunalul nu a fost „înființat prin lege”; e) nu a fost dat niciun motiv pentru decizia CO; și f) nu a existat nici o formă de recurs pentru reclamant. 2. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 2, că nu i s-a acordat avantajul presunției de nevinovăție. (3) El s-a plâns în temeiul articolului 6 § 3 că: a) nu i s-a dat timp suficient pentru a pregăti apărarea și nu s-au obținut anumite dovezi medicale (art. 6 § § § § § § § § § § § )); b) nu i s-a furnizat o reprezentare juridică (art. 6 § § § § § § § § § § § și c) nu s-au obținut anumite dovezi medicale, un martor a fost intimidat să nu furnizeze dovezi și celălalt a fost întrerupt în cursul dovezilor sale fără intercesiune de către CO (art. 6 § 3 litera (d)). Guvernul a susținut că, în absența unei reexaminări a condamnării și a condamnării sale în temeiul articolului 115 din Legea din 1955 de către autoritatea de revizuire, reclamantul nu a reușit să epuizeze căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. Acestea au subliniat competențele largi ale autorității de revizuire pentru înlocuirea unui nou verdict sau a unei propoziții în locul celui al reclamantului (a se vedea mai sus). Reclamantul a susținut că nu există nici o formă de procedură pentru revizuiri în temeiul articolului 115 din Legea din 1955 și că, ca urmare, aceste revizuiri nu au fost eficiente. Guvernul a răspuns că nu era necesară o procedură specifică: tot ceea ce era necesar era o simplă cerere de revizuire. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 din Convenție, este competent să se ia în considerare plângerile numai după epuizarea tuturor măsurilor eficace, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general. Thompson v. Regatul Unit (dec.), nr. 36256/97), reclamantul nu a fost obligat să epuizeze o revizuire internă a armatei în ceea ce privește plângerile sale privind presupusele deficiențe ale dispozițiilor interne aplicabile proceselor de rezumație („prevenții generice”), în timp ce el a fost obligat să facă acest lucru în ceea ce privește plângerile sale privind aplicarea acestor dispoziții interne în cazul său („punere negenerale”). În cazul în cauză, Curtea consideră că anumite plângeri în temeiul articolului 6 § § § 1 și 3 (de exemplu, cele legate de independența și imparțialitatea CO și de echitatea consecutivă a procedurii; natura „publică” a procedurii; tribunalul fiind „înființat prin lege”; disponibilitatea unui recurs și lipsa de reprezentare juridică pentru procesul său de rezumat) se referă la acuzații de deficiențe ale dispozițiilor interne relevante (președintele generale). Prin urmare, remediul intern la care a făcut trimitere guvernul (un revizuire în temeiul articolului 115 din Legea din 1955, astfel cum a fost modificată), nu ar fi putut fi eficace în ceea ce privește aceste plângeri, astfel încât acestea să nu poată fi considerate inadmisibile pentru incapacitatea de a epuiza căile de recurs interne. Curtea constată că, în temeiul articolului 6 § § § § 1 și 3 și al tuturor plângerilor sale în temeiul articolului 6 § § 2 se ridică la plângerile negenerale prin care se confruntă cu modul în care au fost aplicate dispozițiile interne relevante în cazul său. În astfel de circumstanțe, ar fi fost rezonabil să se aștepte că reclamantul ar fi formulat aceste plângeri fie înainte de CO, fie într-o reexaminare în temeiul articolului 115 din Legea din 1955. Cu toate acestea, nu există nici o indicație că el a formulat aceste plângeri în timpul audierii cu CO-ul său. Nici nu a solicitat ca cazul să fie reexaminat de autoritatea superioară a CO. După cum se menționează mai sus, el a avut dreptul (de la data în care a fost condamnat la 23 decembrie 1997 până la data descărcării de gestiune în august 1998) de a se aplica în temeiul articolului 115 din Legea din 1955 pentru o revizuire a constatării CO și/sau a pedepsei acordate de CO. El a fost informat cu privire la această opțiune prin broșura de informații pentru soldați, care a înregistrat că ar putea solicita reexaminarea constatării și/sau a propoziției în temeiul articolului 115. Curtea remarcă că autoritatea de revizuire ar fi avut competența de a anula orice verdict vinovat și sentința asociată sau de a înlocui orice constatare sau sentință care ar fi putut fi făcută sau impusă în mod valabil de către CO care a efectuat procedura sumară, atât timp cât noua sentință impusă nu a fost, în opinia autorității de revizuire, mai severă decât cea inițială. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește plângerile negenerece în temeiul articolului 6 § § § § § § și § 3 și în temeiul articolului 6 § § § § § § § § § § § § § § § § § . Prin urmare, aceste plângeri trebuie respinse în temeiul articolului 35 § § § § și 4 din Convenție. B. art. 6 § § § § 1 și 3 din Convenție Restul de plângeri (generale) în temeiul acestor dispoziții se referă la independența și imparțialitatea CO și, prin urmare, la echitatea procedurii în fața sa; natura „publică” a procedurilor respective; dacă CO ar putea fi considerată un tribunal „stabilit prin lege”; disponibilitatea unui recurs și lipsa de reprezentare juridică. 1. (a) Aplicabilitatea articolului 6 Reclamantul a susținut că acuzațiile împotriva acestuia erau „criminale” în sensul articolului 6. El a susținut că aplicabilitatea articolului 6 nu a fost evaluată pe baza celor trei criterii descrise în hotărârea Engel (Engel și alții c. Hotărârea Țările de Jos din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, §§§ 82 și 83). El nu a contestat faptul că infracțiunile în cauză sunt infracțiuni disciplinare în dreptul intern, nici nu a contestat că acestea sunt disciplinare în mod disciplinar. Cu toate acestea, el a susținut că pedeapsa maximă a rendu infracțională infracțională. Pedeapsa maximă riscată de el a fost, în conformitate cu reclamantul, fie închisoarea pe viață (pedeapsa care a fost disponibilă în cazul în care infracțiunile au fost judecate de către instanță generală marțială), două ani de închisoare (pendența maximă de care a fost pusă la dispoziția unei instanțe de district marțială) fie 60 de zile de închisoare (pendența maximă depusă unui CO care a solicitat competențe de prelungire a condamnării). Guvernul a susținut că infracția este disciplinară în dreptul intern și disciplinară și, în plus, că penalitatea maximă pe care a riscat-o reclamantul a fost de doar 28 de zile. Ei au menționat cazul Engel citat mai sus și cazul Eggs c. Elveția (nr. 7341/76, decizia Comisiei din 4 martie 1978, decizii și rapoarte (DR) 15, p. 35) și au susținut că acest grad de severitate a pedepsei nu a „transformat” o infracțiune disciplinară în alt mod într-o infracțiune penală. (b) Merite ale plângerilor în temeiul art. 6 § 1 și 3 Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 că CO-ul său nu este „independente sau imparțial” deoarece a acționat atât ca procuror, cât și ca judecător; că procedura nu este publică; că tribunalul nu a fost „înființat prin lege” deoarece a fost al unui ad hoc Natura convocată pentru fiecare caz, la convenința forțelor armate fără constituție adecvată sau norme de probă sau de procedură; și că nu există nici o formă de recurs disponibilă. În plus, el se plângea în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) că nu a fost furnizată posibilitatea de reprezentare juridică. El a susținut, de asemenea, că orice derogare de la el de judecată de către instanță marțială nu era valabil. Guvernul a observat că reclamantul a refuzat să aleagă judecată de către instanță marțială atunci când a avut ocazia și a susținut că nu există nicio considerație importantă de interes public care ar putea sugera că această chestiune ar fi trebuit să fie tratată în alt mod decât sumar. În aceste circumstanțe, ei au susținut că el a renunțat la drepturile sale în temeiul articolului 6 din Convenție. Ei au susținut că procedurile judiciare ar fi respectat pe deplin cerințele Convenției și că reclamantul ar fi avut dreptul la reprezentare juridică și, dacă este necesar, la asistență juridică. 2. Evaluarea Curții (a) plângerea privind absența unui drept de recurs Curtea reamintește că art. 6 nu obligă statele contractante să înființeze instanțe de recurs sau de cassare ( Delcourt c. Belgia , hotărârea din 17 ianuarie 1970 , Seria A nr. 11, § 25). Prin urmare, chiar presupunând că art. 6 a fost aplicabil, plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 privind lipsa unui recurs trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae , în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. (b) Resturile plângeri Restul plângerilor susțin probleme complexe și grave în temeiul articolului 6 § § § § § § § § § § 3 litera (c) din Convenție, care necesită determinare în ceea ce privește fondul, care rezultă că acestea nu pot fi respinse vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare a plângerilor inadmisibile. Din aceste motive, Curtea este în unanimitate Declară admisibilă, fără prejudecarea fondurilor, plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § § § 1 și 3 privind lipsa de independență și imparțialitate a CO-ului său, despre lipsa procedurii fiind, prin urmare, nejustificate, cu privire la procedurile care nu se desfășoară în public, cu privire la faptul că CO-ul său nu constituie un tribunal „înființat prin lege” și cu privire la lipsa de reprezentare juridică. Declară inadmisibil restul cererii. Președintele grefierului Michael O’Boyle Josep Casadevall

FOURTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 41534/98

by Brian BELL

against the United Kingdom

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 15

November 2005 as a Chamber composed of

Mr

J.

Casadevall

,

President

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

K.

Traja

,

Ms

L.

Mijović

,

Mr

J.

Šikuta,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 22 May 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a British national, born in 1973 and living in Surrey. He was represented before the Court by Mr J. Mackenzie, a lawyer practising in Henley-on-Thames. The respondent Government were represented by their Agents, Mr C.A. Whomersley and, subsequently, Mr J. Grainger, both of the Foreign and Commonwealth Office.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

At the time of the events in question, the applicant was a soldier serving as a Private with the Grenadier Guards of the British Army, stationed at Alexandra Barracks, Ballinkinla, County Down in Northern Ireland.

On the evening of 19 December 1997 the applicant was talking with an officer, Captain J, in the foyer to the cookhouse at Alexandra Barracks. There followed an exchange of words between the applicant and a non-commissioned officer, Colour Sergeant H, who subsequently ordered another non-commissioned officer, Corporal G, to have the applicant locked up overnight. The applicant was not told the offence of which he was accused, but on his arrival at the guardroom he overheard Colour Sergeant H tell the Guard Commander that he had seen the applicant with a bleeding nose and that, when he asked the applicant about it, the applicant had told him to “fuck off”.

The applicant was released the following morning and went to the medical centre where he was examined by medical staff. The applicant submitted that this examination established that he had not had a nose bleed the night before.

On 22 December 1997 at approximately 2 p.m. the applicant was informed that he would have to appear before his company commander. At approximately 4 p.m. he appeared before the company commander, who, in connection with the events of 19 December, charged the applicant with the offence of using insubordinate language to a superior contrary to section 33(1)(b) of the Army Act 1955, and informed the applicant that the case would be heard the following day by the battalion commanding officer (“CO”). He informed the applicant that the allegation was that Colour Sergeant H had seen him with a nose bleed and had asked him why his nose was bleeding and that the applicant had then told Colour Sergeant H to “fuck off”.

The applicant maintained that he went to the medical centre and asked for a record of his examination establishing that he had not had a nose bleed on the night in question. The applicant stated that staff at the medical centre refused to provide the record, though this is disputed by the Government.

The applicant accepted that he received a version of the information pamphlet entitled “Rights of a Soldier charged with an offence under the Army Act 1955”. He claimed that he received the pre-October 1997 version of the pamphlet.

On the morning of 23 December 1997 the applicant was asked if he had any witnesses to call at the hearing before the CO. He asked that Captain J and Corporal G be called to give evidence on his behalf. When the applicant arrived at the Regimental Offices later that morning he saw Corporal G being called into the Regimental Sergeant Major’s office. The applicant complained that Corporal G was directed not to give evidence which supported the applicant’s case. The Government argued that it was routine practice for witnesses to be called into the Regimental Sergeant Major’s office in this way so that the procedure to be followed at the hearing could be explained. They denied that Corporal G was directed not to give evidence supporting the applicant’s case.

The applicant appeared before the CO at 10.30 a.m. on 23 December 1997. The hearing lasted approximately ten minutes. Present in the CO’s office for the hearing were the CO, the battalion adjutant, the regimental sergeant major, Colour Sergeant H and an officer appointed to look after the applicant’s interests, whose identity is unknown to the applicant and with whom the applicant had no opportunity to discuss his case. That officer did not speak at any point during the hearing. The applicant was required to stand to attention throughout the hearing and was permitted to speak only when invited to do so by the CO.

The CO asked Colour Sergeant H to give his evidence. The latter said that he had seen the applicant in the foyer of the cookhouse on the evening of 19 December 1997 and that the applicant’s nose had been bleeding. When he had asked the applicant about his nose bleed, the applicant had replied: “Fuck off, it’s nothing to do with you”.

The CO then asked the applicant if he admitted the offence described and the applicant pleaded not guilty. The CO asked the applicant to give his evidence. The latter said that he had been speaking to Captain J when Colour Sergeant H had ordered him to go to bed. The applicant had said to Colour Sergeant H that he was speaking to Captain J, but Colour Sergeant H had then ordered Corporal G to lock him up. The CO asked the applicant if he had any evidence to call and the applicant asked to call Captain J. The latter said that he had been speaking to the applicant in the foyer of the cookhouse and had not heard him swear at Colour Sergeant H. At this point, the applicant alleged that Colour Sergeant H interrupted Captain J’s evidence and said that he did not think the Captain could have heard anything as the exchange in question had taken place outside the cookhouse. The Government denied that Colour Sergeant H made any such interruption. The applicant alleged that Captain J responded to Colour Sergeant H: “In which case I would not have heard it”. Corporal G did not give evidence.

The CO asked the applicant if he wished to go for court martial, but the applicant said that he would accept the CO’s award. The company commander, who was present by this time, said that the applicant was a satisfactory member of his company. The CO then said that he found the applicant guilty and sentenced him to seven days detention and seven days associated loss of pay. The applicant served his sentence locked in a cell in the battalion guardroom.

B.

Relevant domestic law and practice

Section 33(1)(b) of the Army Act 1955 (“the 1955 Act”) provides:

“Any person subject to military law who - ...

(b) uses threatening or insubordinate language to his superior officer

shall, on conviction by court martial, be liable to imprisonment or any less punishment provided by this Act.”

Section 76 of the 1955 Act provides that an allegation that an accused has committed an offence, including the offence cited above, shall be reported to his commanding officer (“CO”) who shall investigate the charge. Regulation 25 of the Investigation and Summary Dealing (Army) Regulations 1997 (“the 1997 Regulations”), which was enacted under section 83 of the 1955 Act, provides that COs shall investigate the charge by,

inter alia

, causing such enquiries or further enquiries to be made as appear to him to be necessary.

Regulation 9 of the 1997 Regulations provides that COs may deal summarily with any charge brought against an accused under section 33 of the Army Act 1955. Regulation 29 of the 1997 Regulations provides that before dealing summarily with a charge, a commanding officer shall,

inter alia

, call witnesses whose evidence he considers may be relevant to the charge (29(1)(b)); allow the accused to question those witnesses (29(1)(c)); allow the accused to give evidence on his own behalf (29(1)(d)); allow the accused to call his own witnesses (29(1)(e)). The CO has the power at any time to adjourn the proceedings if it appears necessary in the interests of justice to do so (29(2)).

Section 76B of the 1955 Act (as substituted by the Armed Forces Act 1996 (“the 1996 Act”)) provides (insofar as relevant):

“(1)This section applies where a charge is to be dealt with summarily by a commanding officer...

(5) If he determines that the charge has been proved the commanding officer ... shall, before recording a finding that the charge has been proved, afford the accused the opportunity of electing trial by court martial.

Section 76C of the 1955 Act (as substituted by the Armed Forces Act 1996 (“the 1996 Act”)) provides that COs may only award penalties where they have recorded a finding that the charge against an accused has been proved.

Annex N to Chapter 62 of the Army General Administrative Instructions (“AGAIs”) is headed:

“SUMMARY DEALINGS - AIDE MEMOIRE 1 WHERE A COMMANDING OFFICER DEALS SUMMARILY USING HIS ORDINARY POWERS”

Paragraph 10 of Annex N provides (as relevant):

“The CO should ... consider all the evidence and consider whether the accused is guilty or not guilty of the offence(s) charged. ... In order to convict on a charge, he must be satisfied beyond a reasonable doubt, i.e. that he is sure, that the accused is guilty of that charge. Any uncertainty should be exercised in favour of the accused by finding him not guilty. ...”

The maximum duration of the imprisonment for the offence of using insubordinate language is not defined under the 1955 Act. Hence, the maximum penalties available depend on the form of the tribunal making the award.

By virtue of Regulation 12 of the 1997 Regulations, a CO dealing summarily with an offence does not have power to make an award of detention exceeding 28 days unless he complies with Regulation 31 of the 1997 Regulations.

Regulation 31 of the 1997 Regulations provides that a CO may only award extended detention of up to 60 days if he has taken written statements from all the witnesses (Reg. 31(3)), satisfied himself that the accused was not likely to dispute the charge (Reg. 31(4)), obtained permission from a higher authority to award extended detention (Reg.31(5)&(7)) and informed the accused of his extended powers (Reg. 31(9)).

A district court martial can award imprisonment of up to two years (cf. section 85(2) of the 1955 Act). There is no limitation on the powers of the general court martial to award imprisonment.

However, paragraph 6.121 of the Queen’s Regulations provides as follows:

“If an accused has elected to be tried by court-martial his punishment is not for that reason to be increased. In ordinary circumstances, the court should not award a heavier punishment than that which could have been awarded summarily. However, the court sentencing him is not bound by the limits imposed on summary awards ...”

Section 115 of the 1955 Act (as amended by the Armed Forces Act 1996) provides:

“(1)

This section applies where a charge has been dealt with summarily and a finding has been recorded that the charge has been proved.

(3) The finding or any punishment awarded (or both) may be reviewed at any . . . time.”

Such a review is conducted by the Defence Council, any military officer superior in command to the commanding officer of the soldier requesting the review, or a general officer or brigadier appointed by the Defence Council to carry out the review or any class of review (section 115(5)). The reviewing authority may quash any guilty verdict and associated sentence or substitute any finding or sentence which could have been validly made or imposed by the commanding officer who conducted the summary proceedings, save that any new sentence imposed must not be, in the opinion of the authority, more severe than the sentence originally passed (sections 113AA(2)-(5) and 115(6)).

Under Queen’s Regulation 6.071A(c), summary findings and awards are automatically subject to review where the accused has been sentenced to detention in excess of 28 days.

All soldiers are provided with a pamphlet, entitled “The Rights of a Soldier Charged with an Offence under the Army Act 1955”. The pamphlet was said to be a ‘guide’, which was not intended to cover all the rights that a soldier might have. The content of this pamphlet was modified on 1 October 1997.

The pre-October 1997 version of the pamphlet informed soldiers of their right to have an officer as ‘adviser’ both before and during the hearing. This Adviser was to be allowed to make a statement on the accused’s background or in mitigation of punishment if the accused so wished. In addition, the pamphlet explained the ways that hearings had to be conducted and the procedures that had to be followed before a CO could award extended detention (see above). Finally, it said the following in relation to an appeal:

“16.

Appeal

. Although there is no formal right of appeal against summary dealing, if an accused considers that he has been treated unjustly by his CO when dealing with charges summarily against him, he may submit a written complaint specifying his reasons, requesting redress of complaint under AA s. 180 and asking that the finding and/or sentence be reviewed under AA s. 115. The matter will then be reviewed by the COs higher authority, who has power to quash or vary the CO’s finding and sentence...”

COMPLAINTS

a) the CO was not “independent or impartial” since he acted both as prosecutor and judge;

b) the proceedings were not held in public;

c) he was not allowed to comment on the strength of the case against him or to make a statement in mitigation of sentence;

d) the tribunal was not “established by law”;

e) no reasons were given for the CO’s decision; and

f) there was no form of appeal available to the applicant.

a) he was given insufficient time to prepare his defence and certain medical evidence was not obtained (Article 6 § 3 (b));

b) he was not provided with legal representation (Article 6 § 3(c)); and

c) certain medical evidence was not obtained, one witness was intimidated into not giving evidence and the other was interrupted in the course of his evidence without intercession by the CO (Article 6 § 3(d)).

THE LAW

Exhaustion of domestic remedies

The Government submitted that, in failing to seek a review of his conviction and sentence under section 115 of the 1955 Act by the reviewing authority, the applicant had failed to exhaust domestic remedies as required by Article 35 § 1 of the Convention. They highlighted the wide powers of the reviewing authority to substitute a new verdict or sentence in place of that of the applicant’s CO (see above). The applicant argued that there was no form of procedure for reviews under section 115 of the 1955 Act and that, as a result, such reviews were ineffective. The Government responded that no specific procedure was required: all that was needed was a simple request for review.

The Court recalls that, pursuant to Article 35 of the Convention, it is only competent to consider complaints after all effective remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law. It is further noted that, in the case of

Thompson v. United Kingdom

(dec.), no. 36256/97), the applicant was not required to exhaust an internal army review as regards his complaints about alleged deficiencies in the domestic provisions applicable to summary trials (“generic complaints”) whereas he was required to do so as regards his complaints about the application of those domestic provisions in his case (“non-generic complaints”).

In the present case, the Court considers that certain complaints under Article 6 §§ 1 and 3 (namely, those about the independence and impartiality of the CO and the consequent fairness of the proceedings; the “public” nature of the proceedings; the tribunal being “established by law”; the availability of an appeal and the lack of legal representation for his summary trial) amount to allegations of deficiencies in the relevant domestic provisions (generic complaints). The domestic remedy to which the Government referred (a review under section 115 of the 1955 Act, as amended) could not therefore have been effective in respect of these complaints so that they cannot be considered inadmissible for failure to exhaust domestic remedies.

The Court finds the remainder of the applicant’s complaints under Article 6 §§ 1 and 3 and all of his complaints under Article 6 § 2 to amount to non-generic complaints by which he takes issue with the manner in which the relevant domestic provisions were applied in his case. In such circumstances, it would have been reasonable to expect the applicant to have raised these complaints either before the CO or in a review under section 115 of the 1955 Act.

However, there is no indication that he raised these complaints during his hearing with his CO. Nor did he apply to have the case reviewed by the CO’s higher authority. As noted above, he had the right (from the date he was sentenced on 23 December 1997 to the date of his discharge in August 1998) to apply under section 115 of the 1955 Act for a review of the finding of the CO and/or of the punishment awarded by the CO. He had been informed of this option through the information pamphlet for soldiers which recorded that he could request that the finding and/or sentence be reviewed under section 115. The Court observes that the reviewing authority would have had the power under that section to quash any guilty verdict and associated sentence or substitute any finding or sentence which could have been validly made or imposed by the CO who conducted the summary proceedings, so long as that new sentence imposed was not, in the opinion of the reviewing authority, more severe than the sentence originally passed.

The Court therefore concludes that the applicant has failed to exhaust domestic remedies as regards the non-generic complaints under Article 6 §§ 1 and 3 and under Article 6 § 2. Those complaints must therefore be rejected pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

B. Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention

The remaining (generic) complaints under these provisions concern the independence and impartiality of the CO and the consequent fairness of the proceedings before him; the “public” nature of those proceedings; whether the CO could be considered a tribunal “established by law”; the availability of an appeal and the lack of legal representation.

(a) Applicability of Article 6

The applicant contended that the charges against him were “criminal” for the purposes of Article 6. He argued that the applicability of Article 6 fell to be assessed on the basis of the three criteria outlined in the

Engel

judgment (

Engel and Others v. the Netherlands

judgment of 8 June 1976, Series A no.

22, §§ 82 and 83).

He did not dispute that the offences in question were disciplinary offences in domestic law. Nor did he dispute that they were disciplinary in nature. However, he argued that the maximum penalty rendered the offence criminal in character. The maximum penalty risked by him was, according to the applicant, either life imprisonment (the penalty that was available if the offence had been tried by general court-martial), two years imprisonment (the maximum penalty available to a district court-martial) or 60 days imprisonment (the maximum penalty available to a CO who had applied for extended sentencing powers).

The Government argued that the offence was disciplinary in domestic law and disciplinary in nature and, further, that the maximum penalty the applicant risked incurring was only 28 days. They referred to the above cited

Engel

case and the case of

Eggs v. Switzerland

(No. 7341/76, Commission decision of 4 March 1978, Decisions and Reports (DR) 15, p. 35) and argued that this degree of severity of punishment did not “transform” an otherwise disciplinary offence into a criminal offence.

(b) Merits of the complaints under Articles 6 §§ 1 and 3

The applicant complained under Article 6 § 1 that his CO was not “independent or impartial” since he acted both as prosecutor and judge; that the proceedings were not public; that the tribunal was not “established by law” since it was of an

ad hoc

nature convened for each case at the convenience of the armed forces without suitable constitution or rules of evidence or procedure; and that there was no form of appeal available. In addition he complained under Article 6 § 3(c) that he was not provided with the opportunity for legal representation. He also maintained that any waiver by him of trial by court-martial was not valid.

The Government observed that the applicant declined to elect trial by court-martial when he had the opportunity and submitted that there were no important public interest considerations which might suggest that the matter should have been dealt with otherwise than summarily. In these circumstances, they argued that he waived his rights under Article 6 of the Convention. They contended that court-martial proceedings would have fully complied with the requirements of the Convention and the applicant would have been entitled to legal representation and, if necessary, legal aid.

(a) The complaint about the absence of a right of appeal

The Court recalls that Article 6 does not compel the Contracting States to set up courts of appeal or of cassation (

Delcourt v. Belgium

, judgment of 17 January 1970, Series A no. 11, § 25). Hence, even assuming that Article 6 was applicable, the applicant’s complaint under Article 6 about the lack of an appeal must be rejected as incompatible

ratione materiae

, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

(b) The remaining complaints

The remaining complaints raise complex and serious issues under Articles 6 § 1 and 3(c) of the Convention which require determination on the merits. It follows that they cannot be dismissed as manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the complaints inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaints under Article 6 §§ 1 and 3 about the lack of independence and impartiality of his CO, about the proceedings being consequently unfair, about those proceedings not being held in public, about his CO not constituting a tribunal “established by law” and about the lack of legal representation.

Declares

inadmissible the remainder of the application.

Michael

O’Boyle

Josep

Casadevall

Registrar

President