Secțiunea a doua Cerere nr. 74702/01 prezentată de Emine KAçMAZ și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 3 august 2001, Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a analiza în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, Emine Kaçmaz, Güllü Kaçmaz, Cebeli Kaçmaz și M. Musa Kaçmaz sunt cetățeni turci, cu reședința în Diyarbak În cazul în care, la data transferului de proprietate, au fost plătite reclamanților, în 1998, o parte a terenului care aparținea reclamanților în vederea construirii barajului hidroelectric de la Krank. În dezacord cu suma plătită de către administrație, reclamanții au introdus o acțiune în creștere la Tribunalul de Mare Instanță din Dique o acțiune în creștere a dreptului de proprietate. Instanța le-a dat câștig de cauză și a condamnat administrația să le plătească o indemnizație suplimentară de expropriere, însoțită de dobânzi aferente ratei legale de la data transferului de proprietate. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație și a devenit definitivă. În 2001, administrația s-a îndreptat către reclamanții în cauză, împreună cu dobânda restantă de 50 %, până la 31 decembrie 1999 și 60% pentru perioada ulterioară. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plângeau de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza întârzierii administrării în plata în avans a impozitului pe profit suplimentar, cu dobânzi insuficiente în raport cu rata ridicată a inflației din Turcia. La 12 ianuarie 2005, Curtea a decis să aducă cauza la cunoștința guvernului pârât și să îl invite pe acesta să prezinte în scris observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii. La 19 aprilie 2005, guvernul și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea acțiunii. Curtea constată că reclamanții au fost invitați la 26 aprilie și apoi la 20 aprilie. iulie 2005, prin scrisori recomandate cu confirmare de primire primite efectiv la 11 mai și 28 iulie 2005, să transmită observațiile lor ca răspuns. Aceste scrisori au rămas fără răspuns, deși, în ultima lamă de atenție a reclamanților a fost atrasă de termenii art. 37 din Convenție. Curtea concluzionează că nu mai doresc să își mențină pledoaria în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) în fine, Curtea consideră că În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cauza din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa președinte
Requête n
o
74702/01
présentée par Emine KAÇMAZ et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 novembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 août 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Emine Kaçmaz, Güllü Kaçmaz, M. Cebeli Kaçmaz et M.
Musa Kaçmaz sont des ressortissants turcs, résidant à Diyarbakır. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1997, l’Administration nationale des eaux (
Devlet Su İșleri
, «
l’administration
») expropria un terrain appartenant aux requérants en vue de la construction du barrage hydro-électrique de Kralkızı dans la région de Dicle. Une indemnité d’expropriation fixée par une commission d’experts de l’administration fut versée aux requérants en 1998, à la date du transfert de propriété.
En désaccord sur le montant payé par l’administration, les requérants introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Dicle une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Le tribunal leur donna gain de cause et condamna l’administration à leur verser une indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date du transfert de propriété. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation et devint définitif.
En 2001, l’administration versa aux requérants le complément d’indemnité en question, assorti d’intérêts moratoires au taux de 50
% jusqu’au 31 décembre 1999 et 60
% pour la période postérieure.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignaient d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison du retard de l’administration dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation élevé en Turquie.
Le 12 janvier 2005, la Cour a décidé de porter l’affaire à la connaissance du gouvernement défendeur et d’inviter celui-ci à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Le 19
avril 2005, le Gouvernement a déposé ses observations quant à la recevabilité du recours.
La Cour constate que les requérants ont été invités le 26 avril puis le 20
juillet 2005, par des lettres recommandées avec accusé de réception effectivement reçues les 11 mai et 28 juillet 2005, à faire parvenir leurs observations en réponse. Ces lettres sont restées sans réponse, bien que dans la dernière l’attention des requérants ait été attirée sur les termes de l’article
37 de la Convention.
La Cour en conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1
in fine
, la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29 §
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président