ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7791/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1645 din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de D.G.P. împotriva pârâtului M.C.C. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel D.G.P., criticând-o pentru nelegalitate. După data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 și 39 T.C.E. (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Libertatea de circulație implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă. Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor, iar măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual a persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin el însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.

În concepția Curții Europene de Justiție expresia sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică privește nu numai prevederii legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative. Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat totuși că măsurile de restrângere a dreptului de ședere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.

Definirea și/sau aplicarea conceptului de „ordine publică” aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor, nu este de așa natură încât să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică, securitate publică și nu poate deci prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.

Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, dreptul fundamental.

În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-­una dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor, se reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speță existența nici unuia dintre cazurile de excepție arătate.

Pe de altă parte, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv. Trebuie reținut și aspectul că intimatul pârât a precizat și a și dovedit că este citat în vederea prezentării sale la anumite litigii în Franța, necesitându-se prezența sa personală, acesta fiind un alt motiv pentru care nu i se poate restrânge pârâtului exercitarea dreptului la libera circulație pe teritoriul Franței.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 deoarece actul normativ îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, precum și faptul că intimatul are un comportament ce constituie o amenințare pentru ordinea publică. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține cele ce succed. Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din aceeași lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea D.G.P., cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunal în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București. Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză. Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție.

Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1 T.C.E. prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 290 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (C.E.E.) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. Pe de altă parte, sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliție pe motiv de ședere ilegală” din înscrisul tipizat completat de către pârât, a fost anihilată prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieșit legal din țară la 22 martie 2008. Or, în afara acestei mențiuni cuprinse într-un înscris cu un conținut predeterminat, nu s-a probat că la 23 martie 2008 pârâtul stătea ilegal în Franța.

Returnarea pârâtului din Franța nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”. Având în vedere dispozițiile art. 39 din Tratatul Comunității Europene, care reglementează dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre și având în vedere că acesta cuprinde dreptul de ieșire din statul de origine și de intrare pe teritoriul altui stat membru, restrângerea exercițiului acestui drept, solicitat de reclamantă, nu poate fi primită.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute de Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, Față de cele ce precede, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 68 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2009.