ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7791/2009

Deliberând în condițiile art.

256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1645

din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de D.G.P. împotriva pârâtului

M.C.C.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel D.G.P., criticând-o pentru nelegalitate.

După data de 1 ianuarie 2007,

în baza art. 18 și 39 T.C.E. (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate

și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al

dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în

interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al uniunii având dreptul de a

circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind

supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate

pentru punerea în aplicare a acestuia.

Libertatea de circulație

implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică

ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul

statelor membre în scopul angajării precum și șederea într-un stat membru

pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea

naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune

administrativă.

Directiva nr. 64/221/1969 a

Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a

persoanelor, iar măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate

exclusiv pe comportamentul individual a

persoanei

în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin el

însele

motive pentru luarea unor astfel de măsuri.

În concepția

Curții Europene de Justiție expresia sub rezerva limitărilor

justificate pe motive de

ordine publică privește nu numai prevederii legislative adoptate de fiecare

stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație

și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și decizii individuale

luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.

Dar chiar așa fiind, Curtea

a considerat totuși că măsurile de restrângere a dreptului de ședere, nu pot fi

impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși

prevederilor tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel

de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.

Definirea și/sau aplicarea

conceptului de „ordine publică” aparține în primul rând legilor și tribunalelor

naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în

aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a

libertății de circulație.

Simpla neîndeplinire de

către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea,

circulația și șederea străinilor, nu este de așa natură încât să constituie în

sine o condiție care amenință ordinea publică, securitate publică și nu poate

deci prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea

temporară în acest scop.

Potrivit normelor cuprinse

în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii

uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă

pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiții

sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă

sau un pașaport valabil, dreptul fundamental.

În raport de efectul direct

al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că

împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu

este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă

circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de

circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată

de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-­una dintre cele trei

cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a

persoanelor, se reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii

sale, că nu s-a dovedit în speță existența nici unuia dintre cazurile de

excepție arătate.

Pe de altă parte, existența

acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din

urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către

celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute

anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a

persoanelor returnate din statul respectiv.

Trebuie reținut și aspectul

că intimatul pârât a precizat și a și dovedit că este citat în vederea

prezentării sale la anumite litigii în Franța, necesitându-se prezența sa

personală, acesta fiind un alt motiv pentru care nu i se poate restrânge pârâtului

exercitarea dreptului la libera circulație pe teritoriul Franței.

Împotriva deciziei a

formulat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 248/2005

deoarece actul normativ îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea

Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă

circulație, precum și faptul că intimatul are un comportament ce constituie o

amenințare pentru ordinea publică.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei,

Înalta Curte reține cele ce succed.

Reclamanta a solicitat

restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele

Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1)

din aceeași lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune,

la solicitarea D.G.P., cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost

returnată persoana, de către tribunal în a cărui rază teritorială se află

domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei

măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei

prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere

și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea

circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare

cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin.

(1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla

returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit

ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea

exercițiului dreptului la liberă circulație, ar fi stipulat că o asemenea

restrângere operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1

T.C.E. prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a

locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și

condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară,

Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 290 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor

Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor

membre, de modificare a Regulamentului (C.E.E.) nr. 1.612/68 și de abrogare a

directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/35/CEE,

90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005

privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre

ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005,

și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din

reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de

drept intern.

Pe de altă parte, sintagma

„am fost înapoiat de către organele de poliție pe motiv de ședere ilegală” din

înscrisul tipizat completat de către pârât, a fost anihilată prin precizarea

făcută ulterior în sensul că a ieșit legal din țară la 22 martie 2008. Or, în

afara acestei mențiuni cuprinse într-un înscris cu un conținut predeterminat,

nu s-a probat că la 23 martie 2008 pârâtul stătea ilegal în Franța.

Returnarea pârâtului din

Franța nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului.

Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

Având în vedere dispozițiile

art. 39 din Tratatul Comunității Europene, care reglementează dreptul

cetățenilor Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre și având

în vedere că acesta cuprinde dreptul de ieșire din statul de origine și de

intrare pe teritoriul altui stat membru, restrângerea exercițiului acestui

drept, solicitat de reclamantă, nu poate fi primită.

Întrucât reclamanta nu a

probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de

limitare prevăzute de Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale,

date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale

incidente,

Față de cele ce precede,

Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administrației și Internelor împotriva

deciziei nr. 68 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2009.