ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3510/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3510/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul V.C.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și C.D., M.I.R.A.,

anularea ordinului nr. II/3432 din 11 august 2008, precum și obligarea

pârâților la plata de daune morale de 100.000 euro, la cursul B.N.R. din data

plății.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat că ordinul a cărui anulare o solicită constituie un

abuz și o imixtiune gravă în activitatea autonomă a C.N.P., al cărui președinte

a fost, prin aceea că a dispus încetarea detașării sale, cu toate că urmau să

aibă loc alegeri, iar o atare măsură nu s-a dispus

decât pentru el.

A mai

arătat că actul administrativ contestat este ilegal și prin faptul că deși

este transmis și prezentat

ca exemplarul nr. 2, nu este semnat de ministru și nici ștampilat cu parafa

corespunzătoare, ceea ce contravine uzanțelor interne și internaționale la care

România este parte semnatară.

Reclamantul a solicitat,

totodată, anularea actului și pentru imposibilitatea de punere în executare a

acestuia, considerând că o executare forțată și ilegală se va putea realiza doar

cu producerea de consecințe juridice negative atât lui, cât și „instituției” pe

care o reprezintă și conduce. Măsura adoptată este în contradicție cu aprobarea

verbală exprimată cu ocazia celor trei întâlniri desfășurate cu reprezentanții C.N.P.,

recomandarea ministrului fiind în sensul ca amânarea datei alegerilor să se

facă prin limitarea la minimul prevăzut de H.G. nr. 1305/2002.

Mandatul acordat unui terț, a

mai arătat reclamantul, nu expiră din oficiu, el trebuie retras sau denunțat de

mandatar (în cazul de față C.C.N.P.) și nu printr-o sesizare ori constatare din

oficiu. Termenul de 4 ani este unul de recomandare, nu de decădere.

Prin întâmpinare, pârâtul M.I.R.A.

a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând că mandatul este

prevăzut de lege la 4 ani, doar pe această durată polițiștii aleși în organele

de conducere fiind detașați, urmând ca la încetarea detașării să fie numiți

într-o funcție echivalentă celei din care a fost detașat, dacă este vacantă,

sau în altă funcție corespunzătoare gradului profesional deținut, în condițiile

legii.

Pârâtul a mai susținut că încetarea

mandatului reclamantului s-a produs prin

expirarea

termenului de 4 ani, astfel că nu încetarea detașării a determinat încetarea

mandatului,

ci încetarea de drept a mandatului a determinat încetarea detașării.

Prin sentința civilă nr. 116

din 14 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată

reclamantului V.C.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că p

rin ordinul nr. II/3432 din 11 august 2008 s-a încetat detașarea

reclamantului la

C.N.P., ca urmare a expirării mandatului, urmând să fie

numit la P.R., D.G.P.M. București într-o funcție echivalentă celei din care a

fost detașat, dacă este vacantă, sau în altă funcție corespunzătoare gradului

profesional deținut, potrivit competenței.

Durata mandatului unei

funcții publice nu poate fi decât imperativă, nefiind nici termen de

recomandare, nici termen de decădere, pentru simplul fapt că nu este un termen

procesual.

Orice neajunsuri în

activitatea conducerii C.N.P., organizarea defectuoasă și lipsa de prevedere

pentru preîntâmpinarea unei astfel de situații nu pot fi imputate pârâtului.

Împrejurarea că, înainte de

expirarea duratei mandatului, a fost adoptată Hotărârea nr. 85/2008 a

Consiliului Național, nu dovedește diligenta conducerii Corpului, din care

făcea parte și reclamantul, cât timp data fixată pentru ținerea congresului a

fost data de 19 septembrie 2008.

Instanța de fond a mai

apreciat că nimic nu împiedica conducerea C.N.P. să dispună convocarea Congresului

cu mult înainte de expirarea duratei mandatului, având în vedere că oricum data

acestuia urma a fi fixată la cel puțin trei luni de la convocare, în

respectarea prevederilor art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 1305/2002.

Un alt motiv de nelegalitate

invocat de reclamant ar fi acela că exemplarul 2 al ordinului, comunicat C.N.P.,

nu este semnat de ministru și ștampilat corespunzător, fără a indica temeiul de

nelegalitate.

Reclamantul susține doar că

aceasta „contravine uzanțelor interne și internaționale la care România este

parte semnatară”, fără a preciza despre ce uzanțe este vorba și cum poate

deveni (sau a devenit) România semnatară a unor uzanțe (interne și

internaționale).

Instanța de fond a constatat

că nu există nici un text de lege care să prevadă o atare condiție de

validitate a unui ordin.

Împotriva acestei hotărâri

reclamantul V.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșita a legii, în speță

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția Românie, art. 49 alin. (5) din

Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului Legea nr. 188/1999

republicată, art. 32, 33, 42 din H.G. 1305/2002 modificată, privind

Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.P. și art. 261 alin (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Recurentul mai arată că deși

a precizat, atât în cererea de chemare în judecată cât și în concluziile

scrise, că nu trebuie confundat actul administrativ, a cărui anulare a solicitat-o

și care ministerul îl intitulează ordin, cu ordinul, ca act normativ secundar,

cerut de dispozițiile Legii nr. 360/2002, instanța de fond nu s-a pronunțat în

nici un fel cu privire la acest act normativ secundar și nici nu a motivat

soluția din punct de vedere al nesocotirii acestor dispoziții legale.

Instanța de fond, chiar dacă

nu motivează și nu precizează în mod concret, consideră aplicabile dispozițiile

art. 47 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, modificată, referitoare la încetarea

detașării, însă, fără a constata că legea nu instituie obligativitatea numirii

la aceeași unitate din care s-a făcut detașarea și mai ales fără a se ține

seama de funcția de pe care se face încetarea detașării și cea pe care se

dispune revenirea. Statutul polițistului nu conține și nu a instituit această

obligativitate tocmai pentru respectarea carierei profesionale a funcționarului

public cu statut special (polițistul).

Recurentul mai precizează că

la dosar se află Hotărârea nr. 83/2008, a C.

N.C.N.P.,

organ central de conducere, care

legal constituit și cu atribuțiuni

statutare, în ședință ordinară, a prelungit mandatul președintelui și a celorlalți

polițiști detașați cu funcții în cadrul Corpului, până la Congres, făcând și precizarea că

alegerile vor avea loc

cel mai târziu la finele anului 2008.

Recurentul mai apreciază că

abuzul și intenția vădită rezultă și din faptul că s-a pus în discuție numai

persoana sa și nu a tuturor polițiștilor detașați.

Instanța de fond a criticat

activitatea C.N.C.N.P. în ceea ce privește convocarea congresului ca atribuție

statutară, dar nu i-a recunoscut și nu i-a respectat hotărârea de prelungire a

mandatului, tot ca o atribuție statutară.

Recurentul mai arată că

instanța de fond, în mod nejustificat i-a respins încuviințarea probei cu

înscrisuri.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Prin ordinul contestat s-a

luat act de faptul că a încetat detașarea recurentului la C.N.

P.

ca urmare a expirării mandatului de

președinte al acestei organizații profesionale, urmând să

fie

numit într-o funcție echivalentă celei

din

care a fost detașat, dacă este

vacantă, sau în altă funcție corespunzătoare gradului profesional deținut, la P.R.

– D.G.

P.

M. București.

Potrivit prevederilor art. 49

alin.

(5)

din

Legea nr. 360/2002,

cu modificările și completările ulterioare, „Organele de conducere ale Corpului

vor fi alese din 4 în 4 ani și vor reprezenta, în mod proporțional, toate

categoriile de

polițiști.

Pe durata

mandatului,

polițiștii

aleși în

organele de conducere vor fi detașați, în

condițiile

stabilite

prin ordin al

ministrului administrației și internelor.”

Conform art. 47

alin.

(3)

din

același act normativ, „La

încetarea detașării, polițistul va fi numit într-o funcție echivalentă celei

din care a fost detașat, dacă este vacantă, sau în

altă

funcție corespunzătoare gradului profesional deținut, în

condițiile

prezentei

legi.”

Detașarea recurentului a

avut loc pe o perioadă de 4 ani, termen care curge de la data dobândirii

calității de președinte al C.N.P., respectiv 19 martie 2004, dată la care au

fost alese și validate organele de conducere

ale

C.N.P.

Încetarea mandatului de

președinte al C.N.P. s-a produs prin expirarea termenului de 4 ani prevăzut de

lege, și nu ca urmare a încetării detașării.

Prin urmare, nu încetarea

detașării a determinat încetarea mandatului, ci încetarea de drept a mandatului

a determinat încetarea detașării, fapt constatat prin emiterea O.M.I.R.A. nr. 11/3432

din

11 august 2008.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că încetarea mandatului și

implicit

a detașării după expirarea termenului de 4 ani sunt efecte reglementate prin

actele normative incidente, și nu reprezintă efectul unei manifestări de voință

discreționară a intimatului.

Susținerea potrivit căreia

nu există un ordin al ministrului, emis în aplicarea dispozițiilor art. 49

alin.

(5)

din

Legea nr. 360/2002, care

stabilesc faptul că detașarea polițiștilor la C.N.P. se face în condițiile

stabilite prin ordin al ministrului, este neîntemeiată, nefiind necesară

emiterea unui ordin doar pentru a reglementa detașarea polițiștilor.

În cazul în care încetarea

detașării ar fi considerată nelegală pentru inexistența unui

astfel

de ordin, nelegalitatea s-ar

răsfrânge și asupra actului administrativ prin care s-a dispus detașarea

recurentului la C.N.P.

Datorită faptului că nu a

luat măsurile necesare pentru organizarea Congresului Național în timp util,

înainte de expirarea mandatului, recurentul nu poate invoca propria culpă

pentru a obține prelungirea detașării.

Nici susținerea potrivit

căreia mandatul recurentului a fost acordat de C.C.N.P. iar acesta încetează

doar prin renunțare sau denunțare exprimată de mandatar nu este întemeiată în

condițiile în care dispozițiile art. 49 alin. (5) din Legea nr. 360/2002

stabilesc faptul că organele de conducere ale Corpului vor fi alese din 4 în 4

ani.

Durata mandatului unei

funcții publice este imperativă, nefiind nici termen de recomandare așa cum în

mod greșit susține recurentul.

Deasemenea, Înalta Curte constată

că și critica potrivit căreia instanța de fond în mod nejustificat a respins

cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri este nefondată și nu poate fi

primită, deoarece din actele dosarului rezultă că instanța de fond prin

încheierea din 15 octombrie 2008 a încuviințat probele pe care le-a considerat

necesare și utile soluționării cauzei.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că toate motivele recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legale pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în temeiul dispozițiilor  art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de V.C., împotriva sentinței civile nr. 116 din 14 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2009.