ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A.D., B.C., B.E.L., C.V.,

au chemat în judecată pârâtul

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție

solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009

emis de pârât.

Î

n motivarea cererii, întemeiată în drept

pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanții au arătat

că prin acest ordin a fost suspendată

aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009, motivat de faptul

că prin adresa nr. 293378/2009 Ministerul Finanțelor Publice a

comunicat suspendarea plății

sportului pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică întrucât această plată ar intra sub

incidența O.U.G. nr. 71/2009 privind eșalonarea plății

drepturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar, drepturi devenite

executorii până la 31 decembrie 2009.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei de interes a acțiunii întrucât ordinul a fost

deja suspendat de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 6185/2/2009

și fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter

normativ, odată pronunțată suspendarea acestuia lipsește

actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea

cererii față de neîndeplinirea

cumulativă

acelor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința

civilă nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009, Curtea de

Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de

obiect și de interes, invocate de pârât și admițând cererea

formulată de reclamanți, a dispus suspendarea executării

Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut ca fiind

neîntemeiată atât excepția lipsei

de interes, cât și cea a lipsei de obiect, în condițiile în care

reclamanților nu le-a fost plătit acest spor după suspendarea

executării ordinului de către instanța menționată de

pârât în întâmpinare,

astfel că nu se

poate considera că aceștia nu mai au interes pentru a solicita

suspendarea

executării actului administrativ iar faptul că prin sentința

civilă nr. 2864 din 07 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București, s-a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02

iulie 2009, este irelevant atâta timp cât această sentință le

este opozabilă reclamanților din respectivul dosar, iar nu și

reclamanților din prezenta cauză.

Instanța de fond a mai apreciat că

cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite

condițiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

pentru suspendarea executării unui act administrativ unilateral se cer

îndeplinite cumulativ două condiții și anume: existența

cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Î

mpotriva acestei hotărâri, pârâtul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

In motivarea recursului se invocă

excepția necompetenței teritoriale, recurentul arătând că

potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

"reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau

celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale". Se susține astfel că, prin

aplicarea raționamentului juridic

per a contrario

rezultă

că atunci cât reclamanții optează pentru instanța de la

domiciliul lor, astfel cum este cazul în speță, excepția

necompetenței teritoriale poate fi invocată. Recurentul solicită

astfel, ca în temeiul art. 5 C. proc. civ., să se admită

excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Bacău

și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de

Apel București.

Se reiterează apoi excepția lipsei

de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe

hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat este

un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual,

astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată,

lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării

actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile

puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de

salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea

pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că prima

condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin

existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea

actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004,

potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de prezenta lege".

Referitor la acest aspect, recurentul

consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul

Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a

drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai

precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând

să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de

O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Analizând cu prioritate, în considerarea

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., excepția de

necompetență teritorială a Curții de Apel Bacău, Înalta

Curte constată că aceasta este nefondată, pentru

următoarele considerente.

Dincolo de depășirea stadiului

procedural în care recurentul-pârât putea invoca această excepție,

(dat fiind caracterul relativ al competenței teritoriale, această

excepție nu putea fi invocată decât până la prima zi de

înfățișare, în fața primei instanțe) argumentele

invocate în susținerea acestei excepții sunt vădit nefondate,

având în vedere faptul că din chiar textul legal invocat de recurent în

susținerea acestei excepții, rezultă cu evidență

caracterul alternativ al competenței teritoriale în materia litigiilor de

contencios administrativ, reclamantul având posibilitatea de a alege să

investească cu soluționarea cererii sale, fie instanța de la

domiciliul său (cum este cazul în speță), fie instanța de

la sediul pârâtului. Atât din redactarea textului art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, cât și în virtutea dispozițiilor art. 12 C. proc. civ.,

rezultă că atunci când într-o cauză există mai multe

instanțe deopotrivă competente, respectiv atunci când este vorba de o

competență teritorială alternativă, alegerea instanței

o are reclamantul - astfel cum s-a întâmplat de altfel, și în cauza de

față.

Este de reținut, de asemenea, că norma înscrisă

în art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de drept comun în materia

competenței teritoriale, toate celelalte forme ale competenței

teritoriale (întrucât așa cum se știe, competența

teritorială alternativă prevăzută de art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, nu este singulară, prin intermediul dispozițiilor

art. 10 și art. 11 C. proc. civ., de exemplu, legiuitorul instituind o

serie de situații în care reclamantul poate alege o altă

instanță în locul celei de la domiciliul pârâtului) constituind de

fapt derogări de la dreptul comun.

Astfel fiind, în oricare din situațiile

în care ne aflăm în prezența unei competențe teritoriale

alternative, reclamantului care - așa cum s-a întâmplat și în cauza

de față - a ales să investească cu soluționarea cererii

sale o altă instanță stabilită de lege ca fiind

deopotrivă competentă cu cea de la sediul pârâtului, nu îi mai pot fi

opuse dispozițiile art. 5 C. proc. civ., care așa cum am arătat,

ca norme de drept comun, vor face loc normelor derogatorii.

Înalta Curte constată apoi că

instanța de fond în mod corect a respins excepțiile lipsei de interes

și de obiect invocată de recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în discuție a

fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la

ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul

că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu poate fi

inițiată și întreținută fără justificarea

unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica

judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție

generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil,

trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării

acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic,

material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o

instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim,

personal, născut și actual.

Or, chiar dacă actul administrativ a

fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la

ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul

că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține

următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței cazului „bine

justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său,

presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze

o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă tară

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele

administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, rară

a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

In cauza de față, instanța de

fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de

susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și

nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza

emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în

conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul

din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului

prevăzut de art. 74, reușește să creeze o

aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că

nu există o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea

acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că

neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților,

constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața primei

instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească

motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența

dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura

îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care

trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ

astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei

pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de

legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care

autoritatea publică emitentă înțelege să își

desfășoare activitatea de administrație în regim de putere

publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate

și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune certitudinea

că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în

aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile

asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se

adresează.

Astfel cum a reținut și

instanța de fond, această condiție este îndeplinită în

cauză, având în vedere că o consecință imediată a

punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de

mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei

în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea

sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost

dovedită prin nici o probă administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

In consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor

art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile

nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal

.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.