ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 698/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții A.D., B.C., B.E.L., C.V., au chemat în judecată pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât. Î n motivarea cererii, întemeiată în drept pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanții au arătat că prin acest ordin a fost suspendată aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009, motivat de faptul că prin adresa nr. 293378/2009 Ministerul Finanțelor Publice a comunicat suspendarea plății sportului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică întrucât această plată ar intra sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 privind eșalonarea plății drepturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar, drepturi devenite executorii până la 31 decembrie 2009. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii întrucât ordinul a fost deja suspendat de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 6185/2/2009 și fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter normativ, odată pronunțată suspendarea acestuia lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii față de neîndeplinirea cumulativă acelor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de obiect și de interes, invocate de pârât și admițând cererea formulată de reclamanți, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut ca fiind neîntemeiată atât excepția lipsei de interes, cât și cea a lipsei de obiect, în condițiile în care reclamanților nu le-a fost plătit acest spor după suspendarea executării ordinului de către instanța menționată de pârât în întâmpinare, astfel că nu se poate considera că aceștia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării actului administrativ iar faptul că prin sentința civilă nr. 2864 din 07 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, este irelevant atâta timp cât această sentință le este opozabilă reclamanților din respectivul dosar, iar nu și reclamanților din prezenta cauză.

Instanța de fond a mai apreciat că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora pentru suspendarea executării unui act administrativ unilateral se cer îndeplinite cumulativ două condiții și anume: existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube. Î mpotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. In motivarea recursului se invocă excepția necompetenței teritoriale, recurentul arătând că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale". Se susține astfel că, prin aplicarea raționamentului juridic per a contrario rezultă că atunci cât reclamanții optează pentru instanța de la domiciliul lor, astfel cum este cazul în speță, excepția necompetenței teritoriale poate fi invocată. Recurentul solicită astfel, ca în temeiul art. 5 C. proc. civ., să se admită excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Bacău și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București. Se reiterează apoi excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. Recurentul apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege". Referitor la acest aspect, recurentul consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Analizând cu prioritate, în considerarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel Bacău, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente.

Dincolo de depășirea stadiului procedural în care recurentul-pârât putea invoca această excepție, (dat fiind caracterul relativ al competenței teritoriale, această excepție nu putea fi invocată decât până la prima zi de înfățișare, în fața primei instanțe) argumentele invocate în susținerea acestei excepții sunt vădit nefondate, având în vedere faptul că din chiar textul legal invocat de recurent în susținerea acestei excepții, rezultă cu evidență caracterul alternativ al competenței teritoriale în materia litigiilor de contencios administrativ, reclamantul având posibilitatea de a alege să investească cu soluționarea cererii sale, fie instanța de la domiciliul său (cum este cazul în speță), fie instanța de la sediul pârâtului.

Atât din redactarea textului art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cât și în virtutea dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., rezultă că atunci când într-o cauză există mai multe instanțe deopotrivă competente, respectiv atunci când este vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței o are reclamantul - astfel cum s-a întâmplat de altfel, și în cauza de față. Este de reținut, de asemenea, că norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de drept comun în materia competenței teritoriale, toate celelalte forme ale competenței teritoriale (întrucât așa cum se știe, competența teritorială alternativă prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu este singulară, prin intermediul dispozițiilor art. 10 și art. 11 C. proc.

civ., de exemplu, legiuitorul instituind o serie de situații în care reclamantul poate alege o altă instanță în locul celei de la domiciliul pârâtului) constituind de fapt derogări de la dreptul comun. Astfel fiind, în oricare din situațiile în care ne aflăm în prezența unei competențe teritoriale alternative, reclamantului care - așa cum s-a întâmplat și în cauza de față - a ales să investească cu soluționarea cererii sale o altă instanță stabilită de lege ca fiind deopotrivă competentă cu cea de la sediul pârâtului, nu îi mai pot fi opuse dispozițiile art. 5 C. proc. civ., care așa cum am arătat, ca norme de drept comun, vor face loc normelor derogatorii. Înalta Curte constată apoi că instanța de fond în mod corect a respins excepțiile lipsei de interes și de obiect invocată de recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat. Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Or, chiar dacă actul administrativ a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente. Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă tară a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, rară a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ. In cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ. Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. In consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.