AFFAIRE ELLI POLUHAS DÖDSBO c. SUEDE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61564/00) îndreptată împotriva Regatului Suediei și pe care o cetățeană a acestui stat, d-na Elli Poluha ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 11 august 2000 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta s-a născut în 1913 și a decedat la 21 februarie 2003. Cei cinci copii ai săi, care sunt singurii moștenitori, au decis să mențină cererea. Sunt reprezentați în fața Curții de d-l S.S. Poluha. Guvernul pârât este reprezentat de agentul acestuia, d-na E. Jagander, din ministerul afacerilor externe.

Reclamanta se plângea, pe baza articolului 8 din Convenție, de refuzul autorităților și al tribunalului administrativ departamental de a-i permite să transfere urna cu cenușa soțului în concesiunea familiei sale la Stockholm.

Cererea fusese inițial alocată secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) fusese constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 31 august 2004, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2004, Curtea modifică compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost deci alocată secțiunii a doua remaniate (art. 52 § 1).

În 1980, reclamanta s-a instalat la Västerås, la 70 de kilometri de Fagersta, pentru a se apropia de copiii, care se mutaseră între timp.

La 15 august 1996, ea solicită organelor care gestionează cimitirele (Västanfors-Västervåla Kyrkogårdsförvaltning) autorizația de a transfera urna soțului în concesiunea, care putea adăposti treizeci și două de urne, pe care familia sa o deținea din 1945 la Stockholm, la 180 de kilometri de Fagersta. Părinții reclamantei erau înmormântați acolo; interesat exprimase dorința de a fi și ea înmormântată. Ea explică, de altfel, că nu mai avea nicio legătură cu Fagersta, că toți copiii erau de acord cu ideea de a muta urna tatălui, și că era convinsă că soțul nu s-ar fi opus.

La 16 septembrie 1996, cererea sa fusese respinsă pe motiv că dreptul de a "odihni în pace", garantat de legea asupra funeraliilor (Begravningslagen, 1990:1144), trebuia să fie respectat.

Reclamanta formulează un recurs în fața prefecturii Västmanland (Länsstyrelsen i Västmanlands Län), care confirma refuzul.

Ea sesizează atunci tribunalul administrativ departamental Västmanland (Länsrätten i Västmanlands Län) care, printr-o decizie din 5 septembrie 1997, o respinge în felul următor: "Potrivit articolului 6 din capitolul 1 al legii asupra funeraliilor, dépouille sau cenușa depusă într-un cimitir nu pot fi retrase dintr-un mormânt pentru a fi depuse în altul. Se poate totuși deroga de la această regulă dacă motive particulare o justifică și locul unde dépouille sau cenușa trebuie să fie transportate este precizat. Conform lucrărilor pregătitoare la lege (Prop. 1990/91:10, pp. 35-37), decizia privind o cerere de transfer al dépouille sau cenuși este supusă unor condiții stricte, având în vedere respectul dreptului decedatului de a odihni în pace. Dorința exprimată de decedatul în viață trebuie să ghideze [o asemenea decizie]. Ca regulă, se va porni de la presupunerea că dorința, dacă decedatul exprimase una, a fost luată în seama la momentul înmormântării. Pentru a fi autorizat, un transfer trebuie mai ales să nu meargă împotriva voinței exprimate de decedatul în viață. De altfel, se poate de obicei pretinde că decedatul să fi avut o oarecare legătură cu locul spre care se plănuiește mutarea dépouille sau cenuși. În cazul de față, [soțul reclamantei] era angajat ca director comercial la fabrica din Fagersta până în 1958. A decedat la 11 mai 1963, și urna cu cenușa sa fusese plasată în mormântul nr. 208/017, sectorul nr. 208, la Västerfors. [Soțul reclamantei] era de origine ucraineană și de tradiție catolică. Nu exprimase aparent dorințe privind înmormântarea. Tribunalul administrativ departamental decide următoarele: Ținând cont de totalitatea circumstanțelor, [soțul reclamantei] nu avea legături naturale mai strânse cu Stockholm decât cu Fagersta. Niciun alt motiv justificând tulburarea păcii mormântului după treizeci și patru de ani nu a fost avansat."

Reclamanta solicită curții administrative de apel din Stockholm (Kammarrätten i Stockholm), apoi Curții administrative supreme (Regeringsrätten) autorizația de a le sesiza. Acestea i-o refuză respectiv la 29 octombrie 1997 și 22 februarie 2000.

Interesat decedat la 21 februarie 2003. În conformitate cu dorințele sale, a fost înmormântată în mormântul familiei sale la Stockholm. II.

În 1994, Curtea administrativă supremă s-a pronunțat asupra mai multor cazuri privind interpretarea articolului 1 din capitolul 6 al legii (RÅ 1994 ref. 93 I-IV). Din hotărârile sale rezultă că face o interpretare restrictivă. Deci, faptul că apropiaților supraviețuitori le-au mutat, că mormântul se găsește departe de noua reședința sau că nu dispun de transport public pentru a se duce la cimitir nu sunt considerate motive suficiente pentru a justifica transferul dépouille sau cenuși. În trei cazuri, Curtea administrativă supremă a concluzionat, pe baza lucrărilor pregătitoare la lege și argumentelor formulate în cereri, că motivele invocate nu erau suficiente pentru a justifica autorizația transferului. Aceste cazuri privau respectiv o logodnică, un soț și o fiică dorind să mute sicriul logodnicului, soției sau tatălui. Pe de altă parte, într-un alt caz, privind cererea unei mame de a transfera sicriul copilului în cimitirul unde soțul defunctului era înmormântat, Curtea administrativă supremă a estimat că existau motive suficiente pentru a autoriza transferul dépouille copilului. În una din cazurile menționate mai sus, certuința dorea să mute sicriul tatălui pentru a-l înmormânta în același cimitir ca cel ales de mama, recent decedată. Curtea administrativă supremă observă că tatăl certuinței locuse și lucrase la Malmö și era înmormântat acolo în mormântul familial al bunicului. Ținând seama de legăturile tatălui cu acest orășel, curtea estimă că nu era cazul să se presupună că o greșeală fusese comisă la momentul înmormântării și consideră că niciun alt motiv nu era suficient pentru a justifica transferul dépouille treizeci de ani după deces.

Guvernul nu contestă că refuzul de a autoriza transferul urnei dintr-un cimitir în altul a constituit o ingerință în viață privată a reclamantei. Susține totuși că ingerința era prevăzută de lege, că urmărește scopuri legitime și era justificată în raport cu art. 8 § 2 din Convenție.

Privind scopurile legitime, Guvernul observă că principiul caracterului sacru al mormântului corespunde unei tradiții antice, bazată pe venerația morților, o valoare universală observată în cele mai multe culturi. Deci, caracterul restrictiv al legii și aplicarea sa strictă de autorități ar avea scopul prevenirii tulburărilor și protejării moralei societății în ansamblu. Pentru Guvern, o asemenea abordare restrictivă este de asemenea un bun mijloc de a preveni ca această chestiune să nu fie la originea conflictelor între apropiați. De altfel, cimitirele și alte locuri de înmormântare nu trebuiesc considerate ca locuri temporare de depozit al dépouille sau cenuși a unui decedatul. Cu alte cuvinte, ce ar fi în joc este dreptul persoanelor în viață să fie asigrate că după moarte dépouille vor fi tratate cu respect. Prin urmare, atingerea adusă dreptului reclamantei în cazul de față ar fi servit de asemenea la protejarea drepturilor altora.

Privind chestiunea necesității atingerii, Guvernul consideră că statele trebuie să se bucure de o ample marjă de apreciere într-o situație ca aceasta, unde autoritățile și tribunalele trebuie să cântărească interesul individului la schimbarea cimitirului și rolul societății constând în grija că mormintele nu fie deranjate. De altfel, nimic nu ar lăsa să se creadă că în cazul de față soțul reclamantei nu fusese înmormântat conform dorințelor. Într-adevăr, fusese înmormântat în regiunea unde locuse și lucrase timp de douăzeci și cinci de ani; se stabilise la Fagersta cu soția după căsătorie; ridicase cinci copii, mormântul era un mormânt familial, suficient de mare pentru a adaposti, dacă caz ar fi, toată familia. Guvernul observă de altfel că după moartea soțului în 1963 reclamanta rămase la Fagersta până în 1980. De surcroit, nimic, în cazul de față, nu ar fi împiedicat ca Elli Poluha să fie înmormântată în același cimitir ca soțul.

Reclamanta combate argumentele Guvernului și susține că concesiunea de la Stockholm este "adevărata" concesiune familială, ceea ce ar rezulta în special din faptul că este perpetuă în timp ce concesiunea din Fagersta ar fi doar temporară. De altfel, copiii reclamantei ar avea legături cu Stockholm dar nu mai cu Fagersta.

Curtea reamintește că noțiunile de viață privată și de viață familială sunt noțiuni largi care nu pot face obiectul unei definiții exhaustive (a se vedea, de exemplu, Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III, și Pannullo și Forte c. Franța, nr. 37794/97, § 35, CEDO 2001-X). Ea se referă la decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului conform căreia dorința reclamantului de a vedea cenușa dispersată pe proprietatea sa privea prima noțiune (X c. Germania, nr. 8741/79, decizie a Comisiei din 10 martie 1981, Decizii și rapoarte 24, p. 137). Cu toate acestea, în acest caz, Comisia concluzionează că, ținând seama de alegeri personale în cauză, orice reglementare a înmormântării nu putea fi considerată constitutivă a unei ingerințe în exercitarea acestui drept, și declară deci cererea inadmisibilă.

În cazul de față, Guvernul nu contestă că refuzul de a autoriza transferul urnei se analizează ca o atingere la viață privată a reclamantei. Curtea consideră că nu este necesar să determine dacă un asemenea refuz se raportează la noțiunea de viață privată sau noțiunea de viață familială, după cum sunt enunțate în art. 8 din Convenție, dar pornește de la ipoteza că exista ingerință în raport cu art. 8 § 1.

De aceea, trebuie determinat dacă această ingerință era justificată sub aspectul articolului 8 § 2 sau, mai precis, dacă autoritățile și instanțele interne puteau în mod legitim considera că refuzul de a transfera urna era "necesar, într-o societate democratică" pentru apărarea ordinii, protecția moralei și/sau drepturilor altora. Această apreciere implică cântărirea interesului unui particular la transferul dépouille sau cenuși și cel al societății la respectul caracterului sacru al mormântului. Curtea consideră că această chestiune este atât de importantă și sensibilă încât statele trebuie să se bucure de o ample marjă de apreciere.

În prezenta cauză, pe de o parte, transferul urnei pare, în practică, a fi relativ ușor și niciun interes de sănătate publică nu pare a fi în joc. Pe de alta parte, nimic nu arată că soțul reclamantei nu fusese înmormântat conform dorințelor, dimpotrivă. Trebuie în principiu să se presupună că o asemenea dorință a fost luată în seama la momentul înmormântării. De altfel, la timp relevant, chiar dacă soțul reclamantei nu avea nicio legătură cu Stockholm, reclamanta sau ambii ar fi putut decide că va fi înmormântat cu familia din partea soției în concesiunea din Stockholm, deținută de familie din 1945. În schimb, când soțul decedat, în 1963, familia achiziționa o concesiune la Fagersta și era înmormântat acolo. Era orașul unde locuse douăzeci și cinci de ani, de la sosirea în Suedia, și unde lucrase și ridicase copii.

În fine, nimic nu împiedica reclamanta de a odihni în același mormânt ca soțul, chiar dacă aceasta trebuia să fie la Fagersta, orașul unde rămase până în 1980, adică timp de șaptesprezece ani după moartea soțului.

Curtea concluzionează că autoritățile suedeze ținuseră seama de toate circumstanțele semnificative și le cântărise cu grijă. Pentru a refuza transferul urnei, invocaseră motive pertinente și suficiente. Acționaseră în limitele ampla marjă de apreciere care era a lor în materie.

Plecând de aici, nu exista o violație a drepturilor reclamantei sub titlul articolului 8 din Convenție.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 61564/00) dirigée contre le Royaume de Suède et dont une ressortissante de cet Etat, M me Elli Poluha (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 août 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est née en 1913 et décédée le 21 février 2003. Ses cinq enfants, qui sont ses seuls héritiers, ont décidé de maintenir la requête. Ils sont représentés devant la Cour par M. S.S. Poluha. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M me E. Jagander, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaignait, sur le terrain de l'article 8 de la Convention, du refus des autorités et du tribunal administratif départemental de l'autoriser à transférer l'urne contenant les cendres de son mari dans la concession de sa famille à Stockholm.

La requête a initialement été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 31 août 2004, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a ainsi été attribuée à la deuxième section telle que remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

En 1980, la requérante s'installa à Västerås, à 70 kilomètres de Fagersta, pour se rapprocher de ses enfants, qui avaient déménagé dans l'intervalle.

Le 15 août 1996, elle demanda aux organismes qui gèrent les cimetières ( Västanfors-Västervåla Kyrkogårdsförvaltning ) l'autorisation de transférer l'urne de son mari dans la concession, pouvant abriter trente-deux urnes, que sa famille détenait depuis 1945 à Stockholm, à 180 kilomètres de Fagersta. Les parents de la requérante y étaient enterrés ; l'intéressée avait exprimé le vœu d'y être inhumée elle aussi. Elle expliqua en outre qu'elle n'avait plus aucun lien avec Fagersta, que ses enfants étaient tous d'accord avec l'idée de déplacer l'urne de leur père, et qu'elle était convaincue que son mari ne s'y serait pas opposé.

Le 16 septembre 1996, sa demande fut rejetée au motif que le droit de « reposer en paix », garanti par la loi sur les funérailles ( Begravningslagen , 1990:1144), devait être respecté.

La requérante forma un recours devant la préfecture de Västmanland ( Länsstyrelsen i Västmanlands Län ), qui confirma le refus.

Elle saisit alors le tribunal administratif départemental de Västmanland ( Länsrätten i Västmanlands Län ) qui, par une décision du 5 septembre 1997, la débouta en ces termes : « Selon l'article 6 du chapitre 1 de la loi sur les funérailles, la dépouille ou les cendres déposées dans un cimetière ne peuvent être retirées d'un tombeau pour être déposées dans un autre. Il peut toutefois être dérogé à cette règle si des raisons particulières le justifient et si le lieu où la dépouille ou les cendres doivent être emportées est précisé. D'après les travaux préparatoires à la loi (Prop. 1990/91:10, pp. 35-37), la décision concernant une demande de transfert d'une dépouille ou de cendres est soumise à des conditions strictes, eu égard au respect du droit du défunt de reposer en paix. Le vœu exprimé par le défunt de son vivant doit guider [une telle décision]. En règle générale, on partira du principe que le vœu, si le défunt en avait exprimé un, a été pris en compte au moment de l'enterrement. Pour pouvoir être autorisé, un transfert doit avant tout ne pas aller à l'encontre de la volonté exprimée par le défunt de son vivant. En outre, on peut d'ordinaire exiger que le défunt ait eu un certain lien avec l'endroit vers lequel il est envisagé de déplacer sa dépouille ou ses cendres. En l'espèce, [le mari de la requérante] fut employé comme directeur commercial à l'usine de Fagersta jusqu'en 1958. Il décéda le 11 mai 1963, et l'urne contenant ses cendres fut placée dans le tombeau n o 208/017, secteur n o 208, à Västerfors. [Le mari de la requérante] était originaire d'Ukraine et de tradition catholique. Il n'avait apparemment pas exprimé de vœux concernant son enterrement. Le tribunal administratif départemental décide ce qui suit : Compte tenu de l'ensemble des circonstances, [le mari de la requérante] n'avait pas de liens naturels plus étroits avec Stockholm qu'avec Fagersta. Aucune autre raison justifiant de troubler la paix du tombeau au bout de trente-quatre années n'a été avancée. »

La requérante demanda à la cour administrative d'appel de Stockholm ( Kammarrätten i Stockholm ), puis à la Cour administrative suprême ( Regeringsrätten ) l'autorisation de les saisir. Elles la lui refusèrent respectivement le 29 octobre 1997 et le 22 février 2000.

L'intéressée décéda le 21 février 2003. Conformément à ses volontés, elle fut ensevelie dans le tombeau de sa famille à Stockholm. II.

En 1994, la Cour administrative suprême a statué sur plusieurs affaires concernant l'interprétation de l'article 1 du chapitre 6 de la loi (RÅ 1994 ref. 93 I-IV). Il ressort de ses arrêts qu'elle se livre à une interprétation restrictive. Ainsi, le fait que les proches survivants ont déménagé, que le tombeau se trouve loin de leur nouveau domicile ou qu'ils ne disposent pas de transports publics pour se rendre au cimetière ne sont pas jugés des motifs suffisants pour justifier le transfert de la dépouille ou des cendres. Dans trois affaires, la Cour administrative suprême a conclu, sur la base des travaux préparatoires à la loi et des arguments formulés dans les demandes, que les motifs invoqués ne suffisaient pas à justifier l'autorisation de transfert. Ces affaires concernaient respectivement une fiancée, un mari et une fille voulant faire déplacer le cercueil de leur fiancé, épouse ou père. Par contre, dans une autre affaire, portant sur la demande d'une mère de transférer le cercueil de son enfant dans le cimetière où son défunt mari se trouvait inhumé, la Cour administrative suprême a estimé qu'il existait des raisons suffisantes pour autoriser le transfert de la dépouille de l'enfant. Dans l'une des affaires susmentionnées, la demanderesse souhaitait faire déplacer le cercueil de son père pour l'enterrer dans le même cimetière que celui choisi par sa mère, récemment décédée. La Cour administrative suprême releva que le père de la demanderesse avait vécu et travaillé à Malmö et s'y trouvait enterré dans le tombeau familial de son grand-père. Compte tenu des liens du père avec cette ville, la cour estima qu'il n'y avait pas lieu de supposer qu'une erreur avait été commise au moment de l'inhumation et jugea qu'aucune autre raison ne suffisait à justifier le transfert de la dépouille trente ans après le décès. EN DROIT

Le Gouvernement ne conteste pas que le refus d'autoriser le transfert de l'urne d'un cimetière à un autre a constitué une ingérence dans la vie privée de la requérante. Il soutient toutefois que l'ingérence était prévue par la loi, qu'elle poursuivait des buts légitimes et était justifiée au regard de l'article 8 § 2 de la Convention.

En ce qui concerne les buts légitimes, le Gouvernement remarque que le principe du caractère sacré de la tombe correspond à une tradition ancienne, fondée sur la vénération des défunts, une valeur universelle observée dans la plupart des cultures. Ainsi, le caractère restrictif de la loi et son application stricte par les autorités publiques auraient pour but de prévenir les troubles et de protéger la morale de la société dans son ensemble. Pour le Gouvernement, pareille démarche restrictive est aussi un bon moyen d'empêcher que cette question ne soit à l'origine de conflits entre proches. En outre, les cimetières et autres lieux d'inhumation ne devraient pas être considérés comme des lieux temporaires de dépôt de la dépouille ou des cendres d'un défunt. Autrement dit, ce qui serait en jeu serait le droit des personnes en vie de se voir assurées qu'après leur décès leur dépouille sera traitée avec respect. Par conséquent, l'atteinte portée au droit de la requérante en l'espèce aurait également servi à protéger les droits d'autrui.

Quant à la question de la nécessité de l'atteinte, le Gouvernement considère que les Etats doivent jouir d'une grande marge d'appréciation dans une situation comme celle-ci, où les autorités et les tribunaux doivent mettre en balance l'intérêt de l'individu au changement de cimetière et le rôle de la société consistant à veiller à ce que les tombes ne soient pas dérangées. Qui plus est, rien ne laisserait penser qu'en l'espèce le mari de la requérante n'ait pas été inhumé conformément à ses vœux. En effet, il a été enterré dans la région où il avait vécu et travaillé pendant vingt-cinq ans ; il s'était installé à Fagersta avec son épouse après leur mariage ; il y avait élevé cinq enfants, son tombeau était un tombeau familial, assez grand pour accueillir, le cas échéant, sa famille entière. Le Gouvernement observe également qu'après le décès de son mari en 1963 la requérante est demeurée à Fagersta jusqu'en 1980. De surcroît, rien, en l'espèce, n'aurait empêché qu'Elli Poluha fût enterrée dans le même cimetière que son mari.

La requérante combat les arguments du Gouvernement et soutient que la concession de Stockholm est la « véritable » concession familiale, ce qui ressortirait notamment du fait qu'elle est perpétuelle alors que la concession de Fagersta ne serait que temporaire. En outre, les enfants de la requérante auraient des liens avec Stockholm mais plus avec Fagersta.

La Cour rappelle que les notions de vie privée et de vie familiale sont des notions larges qui ne peuvent faire l'objet d'une définition exhaustive (voir, par exemple, Pretty c. Royaume-Uni , n o 2346/02, § 61, CEDH 2002 ‑ III, et Pannullo et Forte c. France , n o 37794/97, § 35, CEDH 2001 ‑ X). Elle se réfère à la décision de la Commission européenne des droits de l'homme selon laquelle le vœu du requérant de voir ses cendres dispersées sur sa propriété relevait de la première notion ( X c. Allemagne , n o 8741/79, décision de la Commission du 10 mars 1981, Décisions et rapports 24, p. 137). Toutefois, dans cette affaire, la Commission conclut que, compte tenu des choix personnels en cause, toute réglementation des inhumations ne pouvait être considérée comme constitutive d'une ingérence dans l'exercice de ce droit, et déclara donc la requête irrecevable.

En l'espèce, le Gouvernement ne conteste pas que le refus d'autoriser le transfert de l'urne s'analyse en une atteinte à la vie privée de la requérante. La Cour estime qu'il n'est pas nécessaire de déterminer si un tel refus se rapporte à la notion de vie privée ou à la notion de vie familiale, telles qu'énoncées à l'article 8 de la Convention, mais part de l'hypothèse qu'il y a eu ingérence au regard de l'article 8 § 1.

Dès lors, il convient de déterminer si cette ingérence était justifiée sous l'angle de l'article 8 § 2 ou, plus précisément, si les autorités et les juridictions internes pouvaient légitimement considérer que le refus de transférer l'urne était « nécessaire, dans une société démocratique » pour la défense de l'ordre, la protection de la morale et/ou des droits d'autrui. Cette appréciation implique la mise en balance de l'intérêt d'un particulier au transfert d'une dépouille ou de cendres et celui de la société au respect du caractère sacré de la tombe. La Cour estime que cette question est si importante et sensible que les Etats doivent se voir reconnaître une ample marge d'appréciation.

Dans la présente affaire, d'une part, le transfert de l'urne semble, en pratique, être relativement facile et aucun intérêt de santé publique ne paraît être en jeu. D'autre part, rien ne montre que le mari de la requérante n'ait pas été enterré conformément à ses vœux, au contraire. Il faut en principe supposer qu'un tel vœu a été pris en compte au moment de l'enterrement. En outre, à l'époque pertinente, même si le mari de la requérante n'avait aucun lien avec Stockholm, lui-même, la requérante ou les deux ensemble auraient pu décider qu'il serait enterré avec sa belle-famille dans la concession située à Stockholm, détenue par la famille depuis 1945. Au lieu de cela, lorsque le mari décéda, en 1963, la famille acquit une concession à Fagersta et il y fut enterré. C'était la ville où il avait vécu vingt-cinq ans, depuis son arrivée en Suède, et où il avait travaillé et élevé ses enfants.

Enfin, rien n'empêchait la requérante de reposer dans la même tombe que son mari, même si cela devait être à Fagersta, la ville où elle était demeurée jusqu'en 1980, soit pendant dix-sept ans après le décès de son conjoint.

La Cour conclut que les autorités suédoises ont tenu compte de toutes les circonstances significatives et les ont soigneusement mises en balance. Pour refuser le transfert de l'urne, elles ont invoqué des raisons pertinentes et suffisantes. Elles ont agi dans les limites de l'ample marge d'appréciation qui était la leur en la matière.

Partant, il n'y a pas eu violation des droits de la requérante au titre de l'article 8 de la Convention.