ÎCCJ, Decizia nr. 442/2003

Asupra recursului de față

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Pitești, secția

penală, în baza art. 160 lit. c) C. proc. pen., prin încheierea pronunțată la

data de 1 august 2003, a prelungit măsura arestării preventive a inculpatului C.M.,

până la 7 septembrie 2003.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Prin decizia nr. 3520 din 28 august

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de

inculpat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru

infracțiuni grave, așa încât temeiul luării măsurii arestării preventive

subzistă.

În consecință, hotărârea de

prelungire a acestei măsuri este temeinică și legală.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs, inculpatul a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la

recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

În cauză, Completul de 9 judecători

al Curții Supreme de Justiție a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de

către inculpatul C.M. împotriva deciziei prin care secția penală a Curții

Supreme de Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de către același

inculpat.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Mai mult, prin art. 24 și art. 25

din Legea nr. 56/1993 republicată, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu

recurs la Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție numai a

hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Curții Supreme de

Justiție.

Această ipoteză nu se regăsește,

însă, în cauză, așa încât acest nou recurs declarat de inculpatul C.M. urmează

a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și legii

speciale.

În consecință, față de

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge

recursul declarat de către inculpat, ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul C.M. împotriva deciziei nr. 3528 din 22 august 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3738/2003, ca

inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 10 noiembrie 2003,

în ședință publică.