ÎCCJ, Decizia nr. 589/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 142 din 18

iunie 2003, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul M.F.D. la 10 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art.

197 alin. (1) și (3) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă durata

arestării preventive, cu începere de la 11 septembrie 2002 până la 18 iunie

2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel.

Prin decizia penală nr. 267/A din

7 august 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul și, rejudecând, a

schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de perversiune sexuală

prevăzută de art. 201 alin. (2) și (4) C. pen., pentru care l-a condamnat la 5

ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 31 octombrie 2003.

Prin încheierea din 3 octombrie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile

art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 31 octombrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin.

(1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a

prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa

închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea

arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru

judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin.

(1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea

arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea

acestei măsuri".

Dar, în timp ce în alin. (2) al

aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a

instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi

atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea

unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului,

ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei

alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1)și ale art. 141 alin. (1) C.

proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de

procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva

încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent

dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu

fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul M.F.D. împotriva încheierii din 3 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4345/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

azi 3 decembrie 2003.