ÎCCJ, Decizia nr. 182/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1047 din 32

octombrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între

alții, pe inculpatul A.A.M. la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), e), cu

aplicarea art. 75 lit. c), a art. 13 și a art. 74 lit. a) și c) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 21 decembrie 2001 până la 31 octombrie

2002, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 107/A din 25

februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul A.A.M. și, admițând apelul

procurorului, a desființat, în parte, sentința și a condamnat pe acest inculpat

la 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e), cu aplicarea art. 13 și a art.

75 lit. c) C. pen.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs procurorul și inculpatul, fiind fixat termen, în vederea

judecării recursurilor, la 19 iunie 2003, când cauza a fost amânată la 2

octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 11 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori

prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă,

în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)",

care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul A.A.M. împotriva încheierii din 14 august 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1953/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 8

septembrie 2003.