ÎCCJ, Decizia nr. 148/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1274 din 20

decembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între

alții, pe inculpatul G.I. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) și f), cu aplicarea

art. 13 C. pen., precum și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., dispunând, în

baza art. 33 și art. 34 C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 6 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 12 februarie 2002 până la 20 decembrie

2002, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 218 din 17

aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală a respins, ca nefondat,

apelul declarat de inculpatul G.I. și, admițând apelul procurorului, a

desființat parțial sentința în sensul că a aplicat acestui inculpat și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen. pe timp de 5 ani.

Procurorul și inculpatul au declarat

recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la

6 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 14 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă

în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)",

care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul G.I. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3339/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3

septembrie 2003.