ÎCCJ, Decizia nr. 321/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 159 din 15

mai 2002, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpații:

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit.

d), f) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 și art. 13 C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen., cu

aplicarea art. 109 C. pen. și art. 81-82 din același cod.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, prin decizia penală nr. 290/A din 10 octombrie 2002, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a desființat sentința

atacată sub aspectul individualizării pedepsei, modalității de executare și

încadrării juridice.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și

inculpatul S.T.M., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 20 februarie

2003.

La data de 24 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpatului.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și

prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de

condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și prevederile

art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc.

pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și, prin

încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30

zile.

La 21 august și 18 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea

măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele

menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 21 august

2003 inculpatul S.T.M. a declarat recurs, fără a formula critici susceptibile a

fi considerate motive de casare.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare

la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul S.T.M. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4807/2002, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie

2003, în ședință publică.