ÎCCJ, Decizia nr. 262/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 198/PI din 17 martie 2003, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat, printre alții, pe inculpatul N.D. la 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d), f) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod. Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia nr. 198/A din 19 mai 2003, a respins, ca nefondat, apelul declarat, printre alții de către inculpatul N.D. împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpații N.D., S.T.D., U.M. și S.V.

Învestită cu calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunțate în apel, secția penală a Curții Supreme de Justiție a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 3 octombrie 2003. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării inculpaților la 18 iulie 2003 când, avându-se în vedere imposibilitatea prezentării acestora, s-a amânat judecarea cauzei la 25 iulie 2003. Având în vedere că măsura arestării preventive s-a luat legal în baza mandatului emis de procuror și prelungit de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare și că aceasta a fost menținută cu ocazia judecării apelurilor și ținând cont de prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și de dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., Curtea a constatat legalitatea măsurii și a dispus prelungirea acesteia pe timp de 30 zile, cu referire la toți inculpații, până la 23 august 2003. Prin încheierea din 22 august 2003 și apoi prin încheierea din 19 septembrie 2003, secția penală a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive și a dispus prelungirea acesteia. Împotriva încheierii din 22 august 2003, pronunțată în dosarul nr. 2566/2003 al Curții Supreme de Justiție, secția penală, inculpatul N.D. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva încheierii din 22 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2566/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.