ÎCCJ, Decizia nr. 262/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 198/PI din

17 martie 2003, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat, printre alții, pe

inculpatul N.D. la 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d), f) C. pen., cu aplicarea

art. 13 din același cod.

Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, prin decizia nr. 198/A din 19 mai 2003, a respins, ca nefondat, apelul

declarat, printre alții de către inculpatul N.D. împotriva hotărârii primei

instanțe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs inculpații N.D., S.T.D., U.M. și S.V.

Învestită cu calea de atac

exercitată împotriva deciziei pronunțate în apel, secția penală a Curții

Supreme de Justiție a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 3 octombrie

2003.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii

arestării inculpaților la 18 iulie 2003 când, avându-se în vedere

imposibilitatea prezentării acestora, s-a amânat judecarea cauzei la 25 iulie

2003.

Având în vedere că măsura arestării

preventive s-a luat legal în baza mandatului emis de procuror și prelungit de

instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare și că

aceasta a fost menținută cu ocazia judecării apelurilor și ținând cont de prevederile

art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și de dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., Curtea a constatat legalitatea măsurii și a dispus prelungirea

acesteia pe timp de 30 zile, cu referire la toți inculpații, până la 23 august

2003.

Prin încheierea din 22 august 2003

și apoi prin încheierea din 19 septembrie 2003, secția penală a constatat, din

nou, legalitatea măsurii arestării preventive și a dispus prelungirea acesteia.

Împotriva încheierii din 22 august

2003, pronunțată în dosarul nr. 2566/2003 al Curții Supreme de Justiție, secția

penală, inculpatul N.D. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat cuvenit apărătorului din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul N.D. împotriva încheierii din 22 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2566/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.