ÎCCJ, Decizia nr. 416/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 122/P din

17 februarie 2003, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat, printre alții,

pe inculpații:

de 18 ani închisoare pentru săvârșirea a patru infracțiuni de tâlhărie și 4

infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal;

20 ani închisoare pentru săvârșirea a patru infracțiuni de tâlhărie și patru

infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.

Apelurile declarate de inculpați

împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia penală nr. 189/P/2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs inculpații D.M.G, G.I., F.I., M.D. și M.E. – C., pentru

judecarea cărora s-a fixat termen la 9 octombrie 2003.

Prin încheierea din 24 iulie 2003, Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 pct. 1 lit.

a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a

constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 22 august 2003.

La 21 august și 18 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 18 septembrie

2003 inculpații D.M.G. și G.I. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art.

375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat

necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte

situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o

încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare

ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin. (2)

C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în continuare

așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a

acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul

judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care

instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a

dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor

de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea

recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea

acestuia cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpați, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este

inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații D.M.G. și G.I. împotriva încheierii din 18 septembrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2567/2003,

ca inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 27 octombrie 2003,

în ședință publică.