ÎCCJ, Decizia nr. 567/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 361 din 17 septembrie 2002, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul S.I., la 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 4 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) b) și e) C. pen. pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 și art. 176 lit. d) C. pen., precum și la diverse pedepse pentru săvârșirea altor 6 infracțiuni, dispunând să execute, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) din același cod, pedeapsa cea mai grea, de 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 4 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., iar pe inculpatul S.M., la câte 6 ani închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2), lit. a) ,b) ,d) și f), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și la două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea altor două infracțiuni, dispunând în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) din același cod, să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

S-a dedus din pedepsele aplicate perioada arestării preventive, cu începere de la 24 ianuarie 2002 până la 17 septembrie 2002, fiind menținută, totodată, starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinței, inculpații au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 513 din 20 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Inculpații au declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 25 martie 2003. Judecarea cauzei a fost amânată la 17 iunie 2003 și, apoi, la 14 octombrie 2003.

Prin încheierea din 14 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a amânat, din nou, judecarea cauzei la 9 decembrie 2003 și, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 15 noiembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

, corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații S.M. și S.I. împotriva încheierii din 14 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 42/2003.

Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2003.