ÎCCJ, Decizia nr. 161/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală 298 din 1

aprilie 2003, Tribunalul Iași a condamnat, între alții, pe inculpatul R.L. la 6

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. b), c) și alin. (2

1

) lit. a), cu aplicarea art. 13 C.

pen., iar pe inculpatul T.V. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2

1

)

lit. a), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 29 martie 2002 până la 1 aprilie 2003,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinței inculpații au

declarat apel.

Prin decizia penală nr. 241 din 26

iunie 2003, Curtea de Apel Iași a admis apelurile declarate de ambii inculpați

și, schimbând încadrarea juridică a faptelor în infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e), cu aplicarea art. 13 C.

pen., a menținut pedepsele aplicate și celelalte dispoziții ale sentinței.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 6

noiembrie 2003.

Prin încheierea din 14 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații R.L. și T.V. împotriva încheierii din 14

august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3286/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3

septembrie 2003.