ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2933/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul P.T. a chemat în

judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței ca în

contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună

obligarea pârâtei în a-i recunoaște calitatea de refugiat și să-i acorde

drepturile prevăzute prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

modificată prin O.U.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001,

stabilind că data începerii acordării drepturilor este 1 noiembrie 2002.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a născut în anul 1944, dată la care părinții săi se aflau în

refugiu, fapt pe care-l dovedește cu certificatul de naștere și declarații de

martori.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 596 din 12

decembrie 2002, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii

nr. 4598 din 23 octombrie 2002. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască

reclamantului statutul de refugiat în perioada 20 august 1944 – 6 martie 1945

și să-i acorde indemnizație legală aferentă.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că prin Normele de aplicare ale O.G. nr. 105/1999, nu s-a

introdus un nou text de lege, ci doar a fost explicată noțiunea de „persoană

strămutată”, în această situație aflându-se și reclamantul.

Împotriva acestei hotărâri,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs Casa Județeană de Pensii

Cluj.

Recurenta a susținut, în esență, că

intimatul nu și-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea Lunca,

județul Bihor și nu a suferit persecuții din motive etnice, întrucât

localitatea Lunca aparținea Statului român. A mai susținut și că instanța de

fond adaugă la lege, prin aceea că acordă unele drepturi reparatorii și

persoanelor născute în refugiu, ori acesta este un atribut exclusiv al legii.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C fam.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare

de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege

și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care îl au în

îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Argumentul dedus de recurentă, din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii, în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 596 din 12 decembrie

2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2003.