ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2933/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul P.T. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună obligarea pârâtei în a-i recunoaște calitatea de refugiat și să-i acorde drepturile prevăzute prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, modificată prin O.U.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, stabilind că data începerii acordării drepturilor este 1 noiembrie 2002. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a născut în anul 1944, dată la care părinții săi se aflau în refugiu, fapt pe care-l dovedește cu certificatul de naștere și declarații de martori.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 596 din 12 decembrie 2002, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii nr. 4598 din 23 octombrie 2002. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului statutul de refugiat în perioada 20 august 1944 – 6 martie 1945 și să-i acorde indemnizație legală aferentă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin Normele de aplicare ale O.G. nr. 105/1999, nu s-a introdus un nou text de lege, ci doar a fost explicată noțiunea de „persoană strămutată”, în această situație aflându-se și reclamantul. Împotriva acestei hotărâri, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj.

Recurenta a susținut, în esență, că intimatul nu și-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea Lunca, județul Bihor și nu a suferit persecuții din motive etnice, întrucât localitatea Lunca aparținea Statului român. A mai susținut și că instanța de fond adaugă la lege, prin aceea că acordă unele drepturi reparatorii și persoanelor născute în refugiu, ori acesta este un atribut exclusiv al legii. Recursul este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C fam.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care îl au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ. Argumentul dedus de recurentă, din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii, în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 596 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2003.