ÎCCJ, Decizia nr. 208/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală 175 din 23

aprilie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul H.V.V. la 7 ani

închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

b) și alin. (2

1

) lit. b) și c) C. pen., precum și la câte 3 ani

închisoare pentru infracțiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192

alin. (2) C. pen. și de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat

la art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și

art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7

ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 16 februarie 2003 până la 23 aprilie

2003, menținându-se starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței inculpatul a

declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 268

din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 1

octombrie 2003.

Prin încheierea din 30 iulie 2003, întemeindu-se

pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art.

160

d

C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a

constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 27 august 2003.

La data de 27 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 26 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de inculpatul H.V.V. împotriva încheierii din 30 iulie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2920/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 septembrie 2003.