ÎCCJ, Decizia nr. 208/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 208/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală 175 din 23
aprilie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul H.V.V. la 7 ani
închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.
b) și alin. (2
1
) lit. b) și c) C. pen., precum și la câte 3 ani
închisoare pentru infracțiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192
alin. (2) C. pen. și de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat
la art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și
art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7
ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă perioada
arestării preventive, cu începere de la 16 februarie 2003 până la 23 aprilie
2003, menținându-se starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței inculpatul a
declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 268
din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Ploiești.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 1
octombrie 2003.
Prin încheierea din 30 iulie 2003, întemeindu-se
pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art.
160
d
C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a
constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea
acesteia până la 27 august 2003.
La data de 27 august 2003, secția
penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii
arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea
acesteia până la 26 septembrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de
fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375
alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,
legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau
revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate
cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de
recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce
nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care
se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de
instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi
exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat
de inculpatul H.V.V. împotriva încheierii din 30 iulie 2003, pronunțată de
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2920/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică azi,
15 septembrie 2003.