ÎCCJ, Decizia nr. 569/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 569/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 107 din 19
martie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul R.V.A., la 10 ani
închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b),
c) și e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune
prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5), cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la diverse pedepse pentru
săvârșirea altor patru infracțiuni, dispunând, în baza art. 33 lit. a) și a
art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10
ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64
lit. a), b), c) și e) din același cod.
S-a dedus din pedeapsă durata
arestării preventive, cu începere de la 29 noiembrie 2002 până la 19 aprilie
2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, inculpatul a
declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 247
din 21 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea
acestuia, la 11 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 16 septembrie
2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile
art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a
dispus prelungirea acesteia până la 14 octombrie 2003 inclusiv.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1) C.
proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că
„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii
sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării
prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea
apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru
judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și
dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei
măsuri".
Dar, în timp ce în alin.
(
2) al aceluiași articol era
menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul
judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile
art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)”, care se referă la
posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile
menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin care
instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu
a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,
s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care
se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea
pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,
legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a
reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.
proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de
procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva
încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent
dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu
fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul R.V.A. împotriva încheierii din 16 septembrie 2003,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2780/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 3
decembrie 2003.