ÎCCJ, Decizia nr. 593/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 154 din 22 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpata O.M. la 13 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 36 alin. (1) C. pen., s-a dispus contopirea acestei pedepse cu pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată inculpatei printr-o altă sentință, rămasă definitivă, dispunându-se ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 13 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive, cu începere de la 10 august 2000 până la 14 iulie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatei. Împotriva sentinței, inculpata a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 330 din 14 iulie 2003 a Curții de Apel Ploiești. Inculpata a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 18 noiembrie 2003. Prin încheierea din 11 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003. La data de 11 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia până la 9 octombrie 2003, iar prin încheierea din 7 octombrie 2003 s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive până la 7 noiembrie 2003 inclusiv. Inculpata a declarat recurs împotriva acestei ultime încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc.

pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată. De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatei să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata O.M. împotriva încheierii din 7 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3573/2003. Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2003.