ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2004

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

1.Prin acțiunea înregistrată la 15

februarie 2001 și completată, reclamantul S.B.  a contestat decizia nr. 71 din

16 februarie 2001 emisă de directorul Spitalului „Sf.Andrei” Galați, prin care

a fost trecut „în cabinetul de consultații al secției din cadrul Ambulatoriului

de specialitate...” și s-a anulat decizia nr. 737/1997.

Se susține că, prin această măsură

ilegală, i s-a modificata unilateral, fără consimțământul său, locul  de

muncă,  felul muncii și salariul.

Judecătoria Galați, prin sentința nr.

2631 din 2 aprilie 2001, a anulat decizia contestată și a dispus „reintegrarea

reclamantului în postul avut anterior”, reținând, în esență, că

- nu s-a probat existența

consimțământului reclamantului,

- a avut loc o modificare efectivă și

unilaterală a  contractului individual de muncă, prin schimbarea felului

muncii, a locului de muncă și a salariului,

- a constatat că reclamantul până la

emiterea deciziei își exercita atribuțiile de serviciu atât în spital cât și în

policlinică, iar

- ulterior este privat de serviciul de

gardă și, deci, un salariu aferent.

Prin decizia civilă nr. 857 din 20 martie

2002 Tribunalul Bacău a respins, ca nefondat  recursul intimatului, adăugând

alte considerente:

- nu se poate admite motivarea că prin

decizia contestată „s-a stabilit legalitatea”, cât timp s-a modificat

unilateral contractul de muncă, fără consimțământul salariatului,

- prin decizia contestată a fost pusă în

imposibilitatea exercitării în continuare, a profesiei la nivelul corespunzător

pregătirii profesionale și experienței acumulate,

- ambulatoriul nu este „o instituție

separată de spital, deoarece conform Ordinului M.S. nr. 736/1999  face parte

obligatoriu din structura spitalului”.

Procurorul General, pe temeiul din art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a  declarat

recurs în anulare,  invocând următoarele:

- reclamantul, în urma  promovării

concursului, a fost încadrat, prin dispoziția nr. 266 din 10 octombrie 1996 ca

medic secundar în specialitatea ortopedie-traumatologie la Dispensarul Policlinic

de pe lângă Spitalul „Sf.Andrei” Galați;

- prin OMS nr. 572 din 30 iunie 1997 s-a

dispus înființarea  serviciului ambulatoriu de specialitate în structura

spitalului, iar, prin decizia nr. 737 din 28 iulie 1997 și nr. 776 din 15

august 1997, reclamantul a fost transferat din policlinică în spital, fără

susținerea, în prealabil, a unui concurs;

- prin OMS nr. 736 din 2 noiembrie 1999 a

fost „abrogat expres” OMS nr. 572/1997, iar, direcția intimatei, pe această

bază, a emis decizia nr. 71 din 16 februarie 2001 și a „restabilit încadrarea

conform dispozițiilor legale”, anulând și cele două dispoziții – 737/1997 și

776/1997;

- prin art. 2 alin. (1) din OMS nr.

392 din 12 decembrie 1993, dat în baza HG nr. 281/1992, se prevede că posturile

vacante de medici se ocupă numai prin concurs de specialitate, confirmat prin

OMS, după caz, în profilul diplomei”;

- conform art. 3 din OMS 572/1997

s-a dispus reorganizarea ambulatoriului din spital, dar, cu respectarea

condițiilor de încadrare, adică „prin concurs”, în acord și cu art. 6 din Legea

nr. 146/1991 de organizare, funcționare și finanțare a spitalelor.

Se conchide că „trecerea

contestatoarului din postul de medic de policlinică în postul de medic de

spital este nelegală contravenind dispozițiilor legale relevate, a celor din

Legea nr. 30/1990 și a OMS nr. 366/1998”, astfel că încadrările din 1997 sunt

lovite de nulitate, iar decizia nr. 71 din 16 februarie 2001 a fost „emisă

tocmai pentru reglementarea încadrării profesionale a contestatoarei”.

În sfârșit, se mai susține că,

întrucât prin această decizie s-a confirmat contractul de muncă, în care este

indicat postul de medic în policlinică nu ne aflăm în prezența unei modificări

unilaterale a acestuia.

Recursul în anulare este nefondat.

3.1. Procurorul general susține că

„hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată acestea

sunt și vădit netemeinice” .

Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

procurorul general poate ataca hotărârile judecătorești irevocabile cu recurs

în anulare pentru următoarele motive:

„...când prin hotărârea atacată s-a

produs o încălcare esențială a legii ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică”.

Rezultă, neechivoc, faptul că

procurorul general a invocat ambele temeiuri din textul de lege:  încălcarea

esențială a legii, vădita netemeinice a hotărârii atacate.

3.2. Încadrarea reclamantului și

contractul său de muncă

Într-adevăr, în urma promovării

concursului, reclamantul, prin decizia nr. 266 din 10 octombrie 1996 a fost

încadrat ca medic secundar, specialitatea ortopedie-traumatologie în

Dispensarul Policlinic de pe lângă Spitalul „Sf.Andrei”, pe baza OMS nr.

392/1993.

În recursul în anulare, se invocă,

inexact, încheierea și existența contractului de muncă nr. 4129 din 1 decembrie

1990,  iar,  „prin decizia atacată se confirmă acest contract cu postul ocupat

în Policlinică”.

Acest contract individual

de muncă, care poartă nr. 4129 din  1 decembrie 1990 privește începutul

activității reclamantului și are următoarele clauze principale:

- data încheierii –1 decembrie 1990,

- durata contractului – începând cu 1

noiembrie1990, nedeterminată,

- funcția – medic, în specialitatea

ortopedie-traumatologie,

- locul de muncă – Dispensarul Policlinic

Sportiv,

- retribuită tarifar – 3175 lei,

- S.B.

Așadar, acest contract nu s-a încheiat pe

baza concursului pentru medic secundar în Dispensarul Policlinic și a deciziei

de încadrare nr. 266/1996, cum eronat s-a susținut în recursul în anulare, iar

decizia atacată nu l-a confirmat, căci ea nu se referă la elementele

contractului menținut.

În realitate, dovada noului contract de

muncă este făcută prin decizia de încadrare nr. 266 din 10 octombrie 1996, ceea

ce este de necontestat de părți, care nici nu au formulat o asemenea susținere

ca cea din recursul în anulare.

3.3. Reorganizarea amublatoriului de

specialitate și modificarea contractului de muncă al reclamantei.

Pe baza OMS nr. 572 din 3 iunie 1997 s-a

înființat serviciul ambulatoriu de specialitate în structura spitalului, iar

prin deciziile nr. 737 din 28 iulie 1997 și 776 din 15 august 1997,

reclamantul  a fost trecută din policlinică în spital, cu acordul acestuia.

A avut loc, deci, o nouă modificare a

contractului individual de muncă, prin cele  două decizii de încadrare, cu

acordul reclamantului, iar, acesta s-a executat normal timp de peste patru ani

, fără litigii, până la 16 februarie 2001 când s-a emis decizia contestată,

prin care au fost anulate cele două decizii anterioare.

3.3. Ilegalitatea deciziei atacate

Invocarea, ca temei, a OMS nr. 736/1999,

dar mai ales a Legii nr. 146/1999, este evident de neprimit, în raport de art.

1 alin. (2) C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, nefiind

admisă  retroactivitatea legii civile.

Pe de altă parte invocarea generică a

Legii nr. 30/1990 privind angajarea salariaților în funcția competentă, care a

fost abrogată prin Legea nr. 53/2003, (Codul Muncii), nu poate, de asemenea, fi

primită, căci, textul art. 1 prevede că „angajarea salariaților în unitățile de

stat...inclusiv cele bugetare se face prin concurs”.

Or, în speță, nu este în discuție

angajarea, ci „trecerea” din Policlinică în Spital, ca efect al reorganizării

și înființării serviciului ambulatoriu de specialitate prin ordinul ministrului

sănătății, ceea ce echivalează cu modificarea bilaterală (cu acordul părților)

a contractului individual de muncă.

Este de neadmis, deci, ca, ulterior,

printr-un alt OMS, la 4 ani, să fie abrogat primul și, pe această bază, prin

decizia atacată să se modifice unilateral contractul de muncă, asupra felului

muncii, locului de muncă și a salariului, adică elementele structurale ale

raportului individual de muncă.

Rezultă, fără îndoială, că prin

hotărârile atacate nu s-a produs o încălcare esențială a legii, în recursul în

anulare, de altfel, nefiind indicat textul de lege încălcat, ci, numai, un

ordin al ministrului sănătății; dar, aceste hotărâri nu sunt nici vădit netemeinice,

ceea ce atrage respingerea recursului în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de  Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 857 din 20 martie 2002 a Tribunalului Bacău,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  27 ianuarie 2004.