ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1134/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1134/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 258 din 12

octombrie 2001, Tribunalul Vrancea a condamnat pe inculpații:

-B.S. la:

-3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.,

prin schimbarea încadrării juridice a faptei din aceeași infracțiune prevăzută

de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Din pedeapsa aplicată s-a dedus

timpul arestării preventive de la 10 iunie 1999 până la 19 septembrie 1999.

-C.D. la:

-3 ani închisoare, pentru instigare

la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art.

215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin

schimbarea încadrării juridice a faptei din aceeași infracțiune prevăzută de

art. 25 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;

-2 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr.

87/1994 cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 41 și art. 42 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca numitul inculpat să execute pedeapsa cea mai grea

și anume 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) și c) C. pen.

În temeiul art. 10 din Legea nr.

137/1997, a dispus revocarea grațierii pentru restul de pedeapsă de 125 zile

rămas neexecutat din pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 844 din 29 aprilie 1996, urmând ca inculpatul C.D. să execute și

acest rest pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, astfel că, în final, va executa

pedeapsa de 3 ani și 125 zile închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Din pedeapsa pe care inculpatul

urmează să o execute, s-a dedus timpul arestării preventive de la 17 iunie 1999

până la 19 septembrie 1999.

S-a constatat că inculpatul B.S.

este arestat în altă cauză.

Prin aceeași sentință, inculpații

B.S.D. și C.D. au fost obligați, în solidar, să plătească părții civile S.C. D.

S.R.L. Onești suma de 1.666.996.547 lei, cu titlu de despăgubiri.

Diferit, inculpatul C.D. a fost

obligat să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice, Transporturilor

și Locuinței București suma de 306.640.313 lei cu titlu de despăgubiri civile,

plus dobânzile legale, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului.

S-a constatat lipsa calității

procesuale ca parte civilă a D.G.F.P.C.F.S. Vaslui, Ministerul Finanțelor.

În final, fiecare inculpat a fost

obligat să plătească statului suma de câte 5.000.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în fapt următoarele:

La sfârșitul lunii decembrie 1997,

inculpatul B.S.D. l-a contactat pe inculpatul C.D., administrator la firma T.D.

S.R.L. Bârlad, propunându-i să procure diferite mărfuri în schimbul emiterii

unor file C.E.C. fără acoperire care urmau să fie semnate de el (inculpatul

B.).

Pentru a-l determina pe inculpatul

B.S.D. să accepte această propunere, inculpatul C.D. i-a propus că, în urma

acestor servicii, îi va da o importantă sumă de bani, propunere pe care cel

dintâi a acceptat-o.

Pentru a-și realiza intenția

infracțională, la data de 20 februarie 1998, inculpatul C.D. a încheiat o

procură cu inculpatul B.S.D. la un notariat prin care acesta din urmă urma să

reprezinte S.C. T.D. S.R.L. Bârlad, iar la data de 2 martie 1998, cu același

scop, cei doi inculpați au încheiat un proces verbal de predare-primire a

documentelor societății către inculpatul B.

După aceasta, în luna iulie 1998,

inculpatul C.D. l-a contactat pe inculpatul B.S.D. avertizându-l că în câteva

zile se va deplasa în orașul Onești unde a găsit o societate pe care urma să o

înșele.

După câteva zile, cei doi inculpați

au plecat cu autoturismul, proprietatea numitului S.S. în orașul Onești.

După o discuție prin telefon între

cei doi inculpați, inculpatul B., împreună cu numitul S.S. au mers la hotelul

din Onești, unde prin intermediul numitului B.V., inculpatul B. a luat legătura

cu S.C. D.P. S.R.L. Onești prin numita C.B.D., încheind un contract prin care

această firmă se obliga să livreze o cantitate de motorină către S.C. T.D.

S.R.L., urmând ca plata acesteia să se facă prin file C.E.C.

În aceste condiții, reprezentanta

firmei S.C. D.P. S.R.L. Onești a întocmit factura cu nr. 35818 din 1 august

1998, prin care se livra cantitatea de 502.650 kg motorină în valoare de

1.422.003.927 lei.

Conform înțelegerii cu inculpatul

C.D., inculpatul B.S.D., pentru a-i întări încrederea administratorului firmei

S.C. D.P. S.R.L., i-a dat suma de 60.000.000 lei.

În aceste condiții, profitând de

impresia creată administratorului firmei S.C. D.P. S.R.L., inculpatul B.S.D. nu

s-a mai folosit și de fila C.E.C. pe care o avea pregătită, dar care nu avea

acoperire în cont.

Ulterior, reprezentantul firmei S.C.

D.P. S.R.L. a întocmit factura cu nr. 358119 din 3 august 1998 prin care vindea

către S.C. T.P. S.R.L. cantitatea de 86.600 kg motorină, fără cheltuieli de

modernizare drumuri, în valoare de 244.992.620 lei.

În momentul în care numita C.B.D.

i-a cerut inculpatului B.S.D. fila C.E.C., acesta a reușit să o convingă că i-o

va da peste câteva zile.

Cantitatea de motorină obținută, în

condițiile arătate, a fost valorificată de către cei doi inculpați prin

intermediul numiților N.D. și C.P. către S.C. S.G. S.A. București, ocazie cu

care inculpatul B.S.D. a semnat și completat actele conform înțelegerii cu

inculpatul C.D.

Facturile prin care S.C. T.D. S.R.L.

Bârlad a primit motorina de la S.C. D. și a vândut-o la S.C. S.G. S.A.

București nu au fost înregistrate în contabilitatea firmei S.C. T., situație în

care nu au fost plătite taxele către stat, cauzându-se un prejudiciu în sumă de

306.640.313 lei.

În schimbul activităților prestate,

inculpatul B.S.D. a primit, în două tranșe, suma de 10.000.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel inculpatul C.D. și partea civilă Ministerul Finanțelor Publice

București, prin D.G.F.P.C.F.S. Vrancea.

Prin apelul declarat, inculpatul

C.D. a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la pedeapsa aplicată pe

care o consideră ca fiind prea aspră în raport cu faptele săvârșite și persoana

acestuia.

Partea civilă Ministerul Finanțelor

Publice București, prin D.G.F.P.C.F.S. Vrancea, a criticat aceeași hotărâre cu

privire la omisiunea obligării inculpatului și la plata taxei speciale pentru

drumuri, stabilită prin Legea nr. 118/1996.

Curtea de Apel Galați prin decizia

penală nr. 556/ A din 20 decembrie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat

de inculpatul C.D. și ca tardiv cel declarat de partea civilă Ministerul

Finanțelor Publice, Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Vrancea.

Prin aceeași decizie inculpatul C.D.

a fost obligat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare în care se include și suma de 300.000 lei reprezentând

onorariu pentru apărarea din oficiu ce urmează a fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre corectă

„pe baza unei analize juste și complete a probelor administrate în cauză”

stabilind corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, dând totodată

faptelor comise încadrarea juridică în concordanță cu textele de lege

corespunzătoare și că „în ceea ce privește pedepsele aplicate inculpatului ca

și pedeapsa rezultantă, Curtea constată că au fost judicios stabilite în raport

cu criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.”, și că

„sub acest aspect (al individualizării pedepselor s.n.) s-a avut în vedere

gradul de pericol social al faptelor comise în modalitățile arătate, limitele

de pedeapsă prevăzute de lege, dar și persoana inculpatului care nu se află la

primul impact cu legea penală, acesta aflându-se în stare de recidivă

postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. proc. pen.”

Referitor la recursul declarat de

partea civilă s-a arătat că se constată că este tardiv, deoarece „din dovada de

primire și procesul verbal de predare, rezultă că la data de 19 octombrie 2001,

i-a fost înmânată copia dispozitivului sentinței penale nr. 258/2001 pronunțată

de Tribunalul Vrancea” și că „Apelul a fost declarat la data de 31 octombrie

2001, așa cum rezultă din ștampila aflată pe plicul expediat de partea civilă,

după termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 C. proc. pen.”

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul C.D. pe care a criticat-o, conform notelor scrise depuse la

dosar, referitor la:

-greșita condamnare pentru faptele

reținute în sarcina sa având în vedere că probele administrate în cauză și care

au constituit temei al vinovăției sale nu sunt în măsură să dovedească acest

lucru, cu atât mai mult, cu cât pe întreg parcursul procesului penal, în mod

constant, a negat învinuirile aduse, în acest sens fiind actele depuse la dosar

din care rezultă că societatea a fost înstrăinată inculpatului B. pe bază de

acte oficiale și că după acest moment, anterior comiterii faptelor, el nu a

desfășurat nici o activitate de comerț și nu a mai ținut evidențele contabile

ale societății. În același sens, al nevinovăției sale, probează și declarațiile

persoanelor audiate în calitate de martori care, în fața primei instanței au

retractat depozițiile făcute în cursul urmăririi penale care lasă să se înțeleagă

participarea sa la comiterea faptelor, aceștia motivând care a fost motivul

pentru care au revenit asupra primelor declarații.

Pentru aceste considerente, a

solicitat a se dispune achitarea, întrucât învinuirile aduse nu se bazează pe

dovezi care să justifice condamnarea sa;

-greșita reținere a dispozițiilor

art. 37 lit. a) C. pen., referitoare la recidiva postcondamnatorie, din moment

ce, în realitate erau aplicabile, dispozițiile privind recidiva postexecutorie,

prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., deoarece faptele pentru care a fost

trimis în judecată au fost comise la sfârșitul lunii decembrie 1997, iar

pedeapsa de 8 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr.

844 din 29 ianuarie 1996, s-a considerat executată la data de 12 septembrie

1997, deci anterior săvârșirii infracțiunilor din cauza de față;

-greșita deducere a arestării

preventive constând în aceea că deși din actele de la dosar rezultă că a fost

arestat la data de 16 iunie 1999, instanțele au dedus această perioadă de la data

de 17 iulie 1999.

În subsidiar a solicitat ca în cazul

în care se va reține vinovăția sa, să se reducă pedeapsa la limita timpului

executat prin arest preventiv sau să se facă aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., în sensul de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere.

Recursul declarat de inculpatul C.D.

este întemeiat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza actelor și lucrărilor de

la dosar se constată, că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut o

corectă situație de fapt încadrând faptele comise de inculpat în textele de

lege corespunzătoare pentru care i-a aplicat pedepse just individualizate cu

respectarea prevederilor art. 72 C. pen. și care este în măsură să realizeze

prevederile art. 52 C. pen.

Referitor la criticile formulate de

inculpat sunt de arătat următoarele:

a) Cu privire la greșita condamnare

pentru faptele reținute în sarcina sa se constată că nu este întemeiată.

Din probele de la dosar, rezultă

fără nici un dubiu că între inculpatul recurent și inculpatul B.S. a existat o

înțelegere în vederea săvârșirii de infracțiuni de înșelăciune prin intermediul

societății sale și pentru a se pune la adăpost de eventualele consecințe pentru

săvârșirea de fapte cu caracter penal, a întocmit acte prin care atestă

mandatarea inculpatului B.S. să exercite acte în numele societății, urmată de o

predare-primire a patrimoniului acesteia, fără însă a se proceda conform

dispozițiilor legale referitoare la încetarea existenței unei societăți comerciale

și eventuala trecere a acesteia în administrarea altei persoane.

În afară de aceasta, vinovăția

inculpatului C.D. este dovedită și cu declarațiile coinculpatului B.S. și a

persoanelor audiate în calitate de martori care au confirmat, în cursul urmăririi

penale, înțelegerea dintre cei doi și participarea la comiterea faptelor

imputate.

Faptul că atât inculpatul B.S., cât

și martorii și-au retractat declarațiile date în cursul urmăririi penale, fără

o justificare serioasă, ci pe baza unor presupuse vinovății ce ar fi putut fi

reținute și în sarcina lor ori amenințări exercitate de către organele de

urmărire penală, care în realitate nu au existat, nu pot duce la convingerea că

aceste din urmă declarații exprimă adevărul, motivarea făcută fiind simple păreri

sau prezumții fără acoperire în dovezi care să le susțină.

Că inculpatul se face vinovat de

comiterea faptelor reținute în sarcina sa este confirmată și de expertiza

grafică întocmită în cauză care confirmă faptul că scrisul din factura fiscală

a putut fi executat de inculpatul C.D.

În același sens, al vinovăției

inculpatului, trebuie apreciate și susținerile sale la instanța de apel care nu

s-a plâns pentru greșita sa condamnare, ci referitor la pedeapsa aplicată de

către prima instanță pe care a considerat-o prea severă, ceea ce implicit duce

la concluzia că acesta cel puțin în parte, și-a recunoscut vinovăția, chiar

dacă pe întregul parcurs al procesului penal a negat acest lucru.

b) Critica referitor la greșita

reținere a stării de recidivă în sensul că în cauză erau aplicabile

dispozițiile art. 37 lit. b) și nu cele ale art. 37 lit. a) C. pen., este

întemeiată, întrucât la data comiterii faptelor din cauza de față pedeapsa de 8

luni închisoare, din a cărei executare inculpatul a fost pus în libertate ca

urmare a grațierii restului rămas neexecutat, de 125 zile, conform Legii nr.

137/1997, se consideră executată în luna octombrie 1997, deci mai înainte de

săvârșirea acestora.

Cu toate acestea, în situația de

față, acest lucru nu se poate face, respectiv schimbarea stării de recidivă din

art. 37 lit. a) în art. 37 lit. b) C. pen., deoarece prin aceasta ar însemna să

se înrăutățească situația recurentului în propria cale de atac, având în vedere

tratamentul juridic sancționator aplicabil în cazul celor două forme ale

recidivei în discuție, în sensul că pentru starea de recidivă postexecutorie se

prevede un tratament juridic mai sever decât cel al recidivei

postcondamnatorii.

c) În ce privește critica privind

greșita deduce a timpului arestării preventive este întemeiată numai în parte.

Este inexactă susținerea

inculpatului potrivit căreia deși arestarea sa a avut loc la data de 16 iunie

1999, deducerea s-a făcut eronat, cu începere de la 17 iulie 1999.

Din actele aflate la dosar,

respectiv mandatul de arestare preventivă nr. 14 din 17 iunie 1999 emis de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, rezultă, fără nici un dubiu că

inculpatul a fost arestat la data de 17 iulie 1999.

Cu toate acestea se constată că

anterior emiterii mandatului de arestare preventivă mai sus citat împotriva

inculpatului a fost luată la data de 16 iunie 1999, măsura reținerii, elocventă

fiind în acest sens ordonanța de reținere.

Prin urmare, față de această

situație, instanțele aveau obligația ca din pedeapsa aplicată, pe lângă durata

executată prin arest preventiv, să deducă și reținerea din data de 16 iunie

1999.

Neprocedând în acest fel, instanțele

de fond și apel au pronunțat, sub acest aspect, hotărâri casabile urmând a se

dispune în consecință.

Prin urmare recursul declarat de inculpatul

C.D. urmează a fi admis sub aspectul criticii mai sus analizată.

d. În ce privește critica privind

pedeapsa aplicată și modalitatea de executare a acesteia se constată că nu sunt

întemeiate.

Sub acest aspect, prima instanță a

făcut o corectă aplicare a criteriilor arătate în art. 72 C. pen., în sensul că

la dozarea, atât a fiecărei pedepsei în parte, cât și a pedepsei de executat, a

ținut seama, atât de pericolul social al faptelor, dar și de datele ce

caracterizează persoana inculpatului care în pofida dovezilor de vinovăție a

negat constant acest lucru, încercând în acest fel să obstrucționeze aflarea

adevărului, dar și faptul că acesta are statutul de recidivist, ceea ce duce la

concluzia că pentru reeducarea sa se impune aplicarea unui tratament juridic

mai sever.

Pentru aceleași considerente, nu

poate fi primită nici critica formulată de inculpat privind modalitatea de

executare a pedepsei, respectiv a suspendării executării sub supraveghere.

În concluzie, recursul declarat de

inculpat se constată a fi fondat numai în ce privește omisiunea deducerii

reținerii din data de 16 iunie 1999, în care sens se va casa, atât hotărârea

primei instanțe, cât și decizia Curții de apel, urmând a se dispune potrivit

dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul C.D., împotriva deciziei penale nr. 556 din 20 decembrie 2001 a

Curții de Apel Galați.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 258 din 12 octombrie 2001, a Tribunalului Vrancea, numai cu privire

la omisiunea deducerii din pedeapsă, a reținerii din data de 16 iunie 1999.

Constată că inculpatul a fost

reținut și arestat preventiv de la 16 iunie 1999 la 19 septembrie 1999.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

martie 2003.