CAUZUL VIDOVIČ v. SLOVENIA (Depunerea nr. 77512/01) CAUZUL DE JUSTĂ STASBOURG 9 martie 2006 FINAL 09/06/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul Vidovič v. Slovenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă de: Președintele Hedigan B.M. Zupančič doamna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și V. Berger Grefierul deținut în privat la 14 februarie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 77512/01) împotriva Republicii Sloveniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național sloven, dl Feliks Vidovič („reclamantul”), la 2 noiembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de avocații Verstovšek. Guvernul sloven (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Bembič, Procuror General de Stat. Reclamantul a afirmat, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procedurii în fața instanțelor interne la care era parte a fost excesivă. În principiu, el s-a plâns, de asemenea, de lipsa unui remediu intern eficace în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurii (art. 13 din Convenție). La 28 iulie 2003, Curtea a hotărât să comunice plângerile privind durata procedurii și lipsa de remedii în acest sens în favoarea Guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTELE Reclamantul s-a născut în 1952 și trăiește în Polzela. La 16 martie 1995, reclamantul a fost rănit într-un accident la locul de muncă. Angajatorul reclamantului a luat asigurări cu compania de asigurare ZT. La 22 decembrie 1995, reclamantul a instituit o procedură civilă împotriva ZT în Curtea de District Celje ( Okrožno sodišče v Celju ) cerând daune în valoare de 3.120.147 tolari (aproximativ 13.000 euro) pentru leziunile suferite. Într-un moment nedeterminat în 1997, cazul a fost transferat unui nou judecător, deoarece judecătorul, prezizând cazul, a fost desemnat într-o instanță superioră. Noul judecător a fost, de asemenea, desemnat într-o instanță superioră și cazul a fost transferat din nou la un nou judecător. Între 7 mai 1996 și 20 ianuarie 1999 el a solicitat șase solicitări de stabilire a unei date pentru o ședință. Între 5 februarie 1997 și 10 februarie 1999 reclamantul a depus șapte depuneri anterioare scrise și/sau aduse dovezi. Din cele trei audieri care au avut loc între 17 septembrie 1997 și 22 martie 1999 nu a fost suspendat la cererea reclamantului. În cadrul procedurii, instanța a desemnat un expert în siguranță la muncă. Hotărârea, susținând în parte afirmația reclamantului, a fost transmisă reclamantului la 24 mai 1999. La 4 iunie 1999, reclamantul a apelat la Tribunalul Superior Celje ( Višje sodišče/ Celju ) și a solicitat că instanța de primă instanță a corectat hotărârea. La 13 aprilie 2000, judecata a doua instanță a respins recursul reclamantului și a permis în parte apelul ZT. Hotărârea a fost judecată asupra reclamantului la 10 iulie 2000. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 A CONVENȚIEI Reclamantul se plângea de lungimea excesivă a procedurii. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 10. În fond, reclamantul se plângea în continuare că căile de recurs disponibile pentru proceduri juridice excesive în Slovenia au fost ineficace. art. 13 din Convenția se citește după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Tribunalul constată că prezenta cerere este similară cu cazul Belinger și Lukenda Belinger c. Slovenia (dec.), nr. 42320/98, 2 octombrie 2001, și Lukenda c. Slovenia , nr. 23032/02, 6 octombrie 2005). În aceste cazuri, Curtea a respins obiecția Guvernului de a nu epuiza recours interne, deoarece a constatat că remediile legale de la dispunerea reclamantului nu au fost eficiente. 14. În ceea ce privește cauza instantană, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat niciun argument convingător care ar solicita Curtea să-l distingă de jurisprudența sa stabilită. 15. În plus, Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nici nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 22 decembrie 1995, în ziua în care reclamantul a instituit o procedură cu Curtea de District Celje și s-a încheiat la 10 iulie 2000, în ziua în care hotărârea Curții Superiore Celje a fost pronunțată asupra reclamantului. Prin urmare, a durat peste patru ani și șase luni pentru două niveluri de competență. 17. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 18. Având în vedere toate documentele care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în cauză, Curtea consideră că, în cazul instantanei, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempo rațional”. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 § 1. Curtea reiterează că art. 13 garantează o soluție eficace în fața unei autorități naționale pentru o presupusă încălcare a cerinței în temeiul articolului 6 § 1 pentru a auzi un caz într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI). În consecință, Curtea consideră că, în acest caz, s-a constatat o încălcare a articolului 13 din cauza lipsei de remediere în temeiul legislației interne, prin care reclamantul ar fi putut obține o hotărâre care să-și susțină dreptul de a-și auzi cazul într-un timp rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 7.500 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 23. Guvernul a contestat cererea. 24. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, acesta îi acordă 2.000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 25. De asemenea, reclamantul a solicitat aproximativ 1.470 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 27. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Curtea constată, de asemenea, că avocații reclamantului, care au reprezentat, de asemenea, reclamantul în Lukenda (citată mai sus), a depus aproape 400 de cereri care, în afară de fapte, sunt în esență aceleași ca acestea. Prin urmare, în cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabilă să atribuie reclamantului suma de 1000 EUR pentru procedura în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1000 EUR (1 mie de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 martie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Președintele grefierului
THIRD SECTION
VIDOVIČ v. SLOVENIA
(Application no. 77512/01)
9 March 2006
FINAL
09/06/2006
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Vidovič v. Slovenia,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
J.
Hedigan
,
President
,
Mr
B.M.
Zupančič
,
Mrs
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
Mr
V.
Zagrebelsky
,
Mr
E.
Myjer
,
Mr
David Thór
Björgvinsson
,
Mrs
I.
Ziemele,
judges
,
and. V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 14 February 2006,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 77512/01) against the Republic of Slovenia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Slovenian national, Mr Feliks Vidovič (“the applicant”), on 2 November 2000.
2.
The applicant was represented by the Verstovšek lawyers. The Slovenian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Bembič, State Attorney-General.
3.
The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings before the domestic courts to which he was a party was excessive. In substance, he also complained about the lack of an effective domestic remedy in respect of the excessive length of the proceedings (Article 13 of the Convention).
4.
On 28 July 2003 the Court decided to communicate the complaints concerning the length of the proceedings and the lack of remedies in that respect to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.
5.
The applicant was born in 1952 and lives in Polzela.
6.
On 16 March 1995 the applicant was injured in an accident at work. The applicant’s employer had taken out insurance with the insurance company ZT.
7.
On 22 December 1995 the applicant instituted civil proceedings against ZT in the Celje District Court (
Okrožno sodišče v Celju
) seeking damages in the amount of 3,120,147 tolars (approximately 13,000 euros) for the injuries sustained.
At an undetermined time in 1997, the case was transferred to a new judge because the judge, presiding the case, was appointed to a higher court. The new judge was also appointed to a higher court and the case was again transferred to a new judge.
Between 7 May 1996 and 20 January 1999 he made six requests that a date be set for a hearing.
Between 5 February 1997 and 10 February 1999 the applicant lodged seven preliminary written submissions and/or adduced evidence.
Of the three hearings held between 17 September 1997 and 22 March 1999 none was adjourned at the request of the applicant.
During the proceedings the court appointed a safety-at-work expert.
The judgment, upholding the applicant’s claim in part, was served on the applicant on 24 May 1999.
8.
On 4 June 1999 the applicant appealed to the Celje Higher Court (
Višje sodišče v Celju
) and requested that the first-instance court corrected the judgment. ZT cross-appealed.
On 28 September 1999 the first-instance court corrected the judgment.
On 13 April 2000 the second-instance court dismissed the applicant’s appeal and allowed the ZT’s appeal in part.
The judgment was served on the applicant on 10 July 2000.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 § 1 AND 13 OF THE CONVENTION
9.
The applicant complained about the excessive length of the proceedings. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
10.
In substance, the applicant further complained that the remedies available for excessive legal proceedings in Slovenia were ineffective. Article 13 of the Convention reads as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
A.
Admissibility
11.
The Government pleaded non-exhaustion of domestic remedies.
12.
The applicant contested that argument, claiming that the remedies available were not effective.
13.
The Court notes that the present application is similar to the cases of
Belinger
and
Lukenda
(
Belinger v. Slovenia
(dec.), no. 42320/98, 2
October 2001, and
Lukenda v. Slovenia
, no. 23032/02, 6 October 2005). In those cases the Court dismissed the Government’s objection of non-exhaustion of domestic remedies because it found that the legal remedies at the applicant’s disposal were ineffective.
14.
As regards the instant case, the Court finds that the Government have not submitted any convincing arguments which would require the Court to distinguish it from its established case-law.
15.
The Court further notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. Nor is it inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
Article 6 § 1
16.
The period to be taken into consideration began on 22 December 1995, the day the applicant instituted proceedings with the Celje District Court, and ended on 10 July 2000, the day the Celje Higher Court judgment was served on the applicant. It therefore lasted over four years and six months for two levels of jurisdiction.
17.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,
Frydlender v. France
[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
18.
Having examined all the material submitted to it, and having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable-time” requirement.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
2.
Article 13
19.
The Court reiterates that Article 13 guarantees an effective remedy before a national authority for an alleged breach of the requirement under Article 6 § 1 to hear a case within a reasonable time (see
Kudła v. Poland
[GC], no. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). It notes that the objections and arguments put forward by the Government have been rejected in earlier cases (see
Lukenda
, cited above) and sees no reason to reach a different conclusion in the present case.
20.
Accordingly, the Court considers that in the present case there has been a violation of Article 13 on account of the lack of a remedy under domestic law whereby the applicant could have obtained a ruling upholding his right to have his case heard within a reasonable time, as set forth in Article 6 § 1.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
21.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
22.
The applicant claimed 7,500 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
23.
The Government contested the claim.
24.
The Court considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR 2,000 under that head.
B.
Costs and expenses
25.
The applicant also claimed approximately EUR 1,470 for the costs and expenses incurred before the Court.
26.
The Government argued that the claim was too high.
27.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. The Court also notes that the applicant’s lawyers, who also represented the applicant in
Lukenda
(cited above), lodged nearly 400
applications which, apart from the facts, are essentially the same as this one. Accordingly, in the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,000 for the proceedings before the Court.
C.
Default interest
28.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the application admissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;
3.
Holds
that there has been a violation of Article 13 of the Convention;
4.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,000 (one thousand euros) in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
5.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 9 March 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Vincent
Berger
John
Hedigan
Registrar
President