AFFAIRE KRISPER c. SLOVENIE

AFFAIRE KRISPER c. SLOVENIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA KRISPER c. SLOVENIA (solicitarea nr. 47825/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 martie 2006 DEFINIF 23/06/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Krisper c. Slovenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președintele Caflisch Tsatsa-Nikolovska dnii Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemele, judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 martie 2006, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 47825/99) îndreptată împotriva Republicii Slovenia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Peter Krisper (attenentul) a sesizat Curtea la 17 martie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susținea că procedurile interne la care a fost parte au avut o durată excesivă. La 25 aprilie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului motivul întemeiat pe durata procedurilor. Prin decizia din 2 septembrie 2004, Curtea a declarat restul cererii admisibile. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAPT, reclamantul s-a născut în 1923 și locuiește în Ljubljana. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este fiul și moștenitorul persoanelor ale căror proprietăți imobiliare (stărite pe teritoriul Sloveniei actuale) au fost expropriate de autoritățile Iugoslave în septembrie 1945. Părinții reclamantului, născuți la Ljubljana, erau la 6 aprilie 1941 resortisanți ai fostului Regat Iugoslavia. Ei au părăsit teritoriul Sloveniei actuale la 8 mai 1945 și autoritățile Iugoslave le-au considerat persoane de origine germană (osebe nemške narodnosti), adică persoane a căror limbă maternă este limba germană. 10. În ceea ce privește dobândirea cetățeniei Iugoslaviei după cel de-al doilea război mondial, în temeiul articolelor 35 și 36 din Legea privind cetățenia Iugoslavie, care a intrat în vigoare la 28 august 1945, toți cetățenii Regatului Iugoslaviei au dobândit cetățenia Republicii Federale Populare Iugoslavia ( Cu excepția persoanelor care au părăsit teritoriul Iugoslav sau care au optat pentru naționalitatea lor de origine etnică. 11. Acest articol a fost modificat în. al doilea paragraf a precizat că persoanele de origine germană, care nu își au reședința în Iugoslavia la 28 august 1945 (data intrării în vigoare a legii menționate anterior), care s-ar fi comportat în mod neloial față de națiunile Iugoslave La 29 august 1990, reclamantul și sora sa au notat comunei Ljubljana Centre (Občina Ljubljana Center) ) lista bunurilor imobile și mobile care au fost expropriate tatălui lor. 13. În urma aderării Sloveniei la independența și schimbarea regimului politic în iunie 1991, a fost adoptată o lege privind denaționalizarea bunurilor imobile expropriate după cel de-al doilea război mondial la 20 noiembrie. 1991. Art. 9 din această lege prevede că titularii dreptului la restituire sau la despăgubire sunt cei care aveau naționalitatea Iugoslavă în momentul naționalizării patrimoniului lor și a căror naționalitate a fost recunoscută în temeiul unei legi sau al unui tratat internațional după 9 mai 1945 14. În plus, art. 63 al treilea paragraf prevede că organul administrativ al comunei, însărcinat cu afacerile interne, eliberează, la cererea organismului administrativ însărcinat cu procedura de denaționalizare, un act care atestă cetățenia unui land care are drept, în cazul în care acesta din urmă nu este înscris în registrul național. Această dispoziție precizează, de asemenea, că nu este posibil să se identifice un comportament neloial față de interesele națiunilor și ale statului RFPY în cadrul acestei proceduri. 15. 17 decembrie 1991, în urma adoptării Legii privind denaționalizarea, reclamantul a completat notificarea sa din 29 august 1990. Ulterior, o parte din cerere a fost transferată Ministerului Culturii, comunei Ribnica și comunei Ljubljana-Šiška. 16. Ulterior, autoritățile administrative au informat Secretariatul Afacerilor Interne al orașului Ljubljana, pentru a stabili dacă tatăl reclamantului avea cetățenia iugoslavă după 28 august 1945 17. La 3 august 1992, secretariatul a constatat că tatăl na a dobândit niciodată naționalitatea Iugoslaviei în conformitate cu art. 35 al doilea paragraf din Legea privind naționalitatea la acea vreme, dat fiind că a fost de origine germană și că a părăsit Iugoslavia în mai 1945. 18. Întrucât ministerul nu răspunde în termenul prevăzut de lege, reclamantul își reiterează contestația cu privire la cetățenia tatălui său. Ca urmare a deciziei implicite de refuz (departamentul nu a emis o decizie în termen de șapte zile de la reînnoirea cererii, astfel cum se prevede la art. 26 din Legea privind litigiul administrativ în vigoare la data la care a avut loc), reclamantul a formulat, la 13 noiembrie 1992, o acțiune în fața Curții Supreme 19. La 3 martie 1993, reclamantul a prezentat o cerere suplimentară de restituire a bunurilor expropriate pe lângă unitatea administrativă a Ljubljana - Centru (nouă denumire). 20. Prin hotărârea din 20 aprilie 1995, Curtea Supremă a dispus Ministerului să se pronunțe asupra contestației deciziei din 3 august 1992. De asemenea, Comisia a considerat că autoritatea administrativă utilizase în mod corect dispozițiile articolului 63 al treilea paragraf din Legea privind denaționalizarea combinată cu cele ale articolului 35 al doilea paragraf din vechea lege Iugoslavă privind cetățenia. Din aceasta reiese că persoanele de origine germană care au părăsit Iugoslavia înainte de intrarea în vigoare a Legii privind naționalizarea la momentul respectiv și care nu au fost incluse în registrul național Iugoslaviei, ar fi trebuit să fi avut întotdeauna un comportament neloial. 21. La 4 octombrie 1995, reclamantul a inițiat o nouă procedură în fața Curții Supreme, dat fiind că Ministerul nu a emis încă o decizie ca urmare a hotărârii Curții Supreme din 20 aprilie 1995, solicitând ca Tribunalul Administrativ să se pronunțe în cauza respectivă. Proceduri privind mama reclamantului 22. La 4 martie 1992, reclamantul a solicitat, de asemenea, restituirea bunurilor expropriate către mama sa pe lângă municipalitatea Jesenice. 23. La 5 noiembrie 1992, municipalitatea Jesenice a informat Secretariatul pentru afaceri interne al orașului Ljubljana, pentru a stabili dacă mama reclamantului avea cetățenia iugoslavă după 28 august 1945 24. La 16 ianuarie 1993, secretariatul a prezentat un act care atestă faptul că nici mama reclamantului nu a dobândit naționalitatea Iugoslavă. 25. Reclamantul a contestat aceste decizii în fața Ministerului de Interne. 26. La 29 iunie 1993, reclamantul a inițiat o acțiune în fața Curții Supreme, ca urmare a tăcerii Ministerului de Interne. 27. La 25 mai 1995, Ministerul lapei a confirmat decizia atacată. Reclamantul și-a modificat acțiunea în fața Curții Supreme în vederea remedierii acestei decizii. 28. La 30 mai 1996, Curtea Supremă a respins cererea reclamantului. 29. În cele din urmă, la 16 octombrie 1996, reclamantul a formulat o acțiune în fața Curții Constituționale, susținând că deciziile atacate au fost adoptate. ficțiunea juridică a vinovăției colective a persoanelor de naționalitate germană, pusă în aplicare după cel de-al doilea război mondial. El a susținut încălcarea art. 27 (prezumția de nevinovăție) și 29 (garanții juridice în cadrul unei proceduri penale) ale Constituției. La 23 aprilie 1997, reclamantul și-a completat acțiunea (acuzația de încălcare a principiului egalității în fața legii în temeiul articolului 14 din convenție) și a solicitat o decizie rapidă în cauza sa. Decizia de principiu a Curții Constituționale 30. În plus, începând din 1993, o serie de persoane, inclusiv reclamantul, au contestat în fața Curții Constituționale, printre altele, printr-o inițiativă constituțională (ustavna pobuda) ), constituționalitatea art. 9 primul și al doilea paragraf și 63 al treilea paragraf din Legea privind denaționalizarea și aplicarea art. 35 al doilea paragraf din vechea lege Iugoslavă în procedura de verificare a naționalității în cadrul procedurii de denaționalizare. Potrivit acestora, aceste dispoziții îi împiedicau să primească înapoi bunurile expropriate în temeiul Legii slovene privind denaționalizarea din 1991, deoarece aceasta excludea de la rambursarea sau despăgubirea bunurilor expropriate toate persoanele care nu aveau cetățenie iugoslavă după 9 mai 1945. 31. Prin decizia din 20 martie 1997, Curtea Constituțională a respins inițiativa, pe motiv că dispozițiile atacate ale Legii privind denaționalizarea și utilizarea articolului 35 al doilea paragraf din fosta lege Iugoslavă în procedurile privind constatarea naționalității erau în conformitate cu Constituția. 32. Curtea Constituțională a adăugat, de asemenea, că, având în vedere situația imediat după cel de-al doilea război mondial și rezultatul acestuia, nu era posibil să se reproșeze legiuitorului că a modificat retroactiv art. 35 din Legea privind cetățenia la momentul respectiv. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi adoptat în prezent o astfel de ordine, aceasta din urmă ar fi, fără îndoială, contrară dispozițiilor constituționale. 33. Cu toate acestea, în ceea ce privește comportamentul neloial al persoanelor de origine germană Este adevărat că această prezumție s-a bazat pe circumstanțe justificate din punct de vedere istoric, dar nu a fost posibil să se împiedice o persoană de atac. 34. Prin urmare, interpretarea articolului 63 al treilea paragraf din Legea privind denaționalizarea de către Curtea Supremă era contrară articolelor 14 (egalitatea în fața legii) și 22 (egala protecție a drepturilor în cadrul procedurii) din Constituție, în măsura în care ar fi aplicat condiții pentru constatarea naționalității diferite de cele în vigoare în momentul naționalizării bunurilor. În plus, cele trei criterii (persoanele de origine germană, care nu își au reședința în Iugoslavia și care au avut un comportament neloial) ar trebui să fie reunite la origine. Acest lucru a condus la discriminarea persoanelor pe baza originii lor naționale. Proceduri în fața autorităților administrative după decizia Curții Constituționale Procedura privind tatăl reclamantului 35. În cadrul procedurii privind stabilirea cetățeniei tatălui reclamantului, Ministerul de Interne, printr-o decizie din 26 august 1998, a infirmat decizia din 3 august 1992 și a trimis cauza în fața unității administrative. 36. La 29 mai 2001, unitatea administrativă a Ljubljana a constatat, după o examinare aprofundată a tuturor documentelor adunate, că tatăl reclamantului nu era considerat resortisant al RFPY, începând cu 28 august 1945 până la decesul său la 7 mai 1958, aplicând dispozițiile juridice privind cetățenia în vigoare pe teritoriul Sloveniei actuale până la adoptarea legii privind cetățenia Republicii Slovenia. 37. La 31 iulie 2001, reclamantul a contestat această decizie în fața Ministerului lapei. La 31 iulie 2001, acesta din urmă a confirmat decizia de la . 38. La 10 septembrie 2001, reclamantul a prezentat recurs la instanța administrativă. 39. La 3 iulie 2002, instanța administrativă a infirmat decizia din 31 iulie 2001 și a trimis cauza în fața Ministerului de Interne. 40. La 5 iunie 2003, Curtea Supremă a confirmat hotărârea din 3 iulie 2002. 42. Procedura este încă în curs de desfășurare. Procedura privind cetățenia mamei reclamantului 43. La 26 iunie 1997, Curtea Constituțională a declarat admisibilă acțiunea constituțională (ustavna pritožba) privind cetățenia mamei reclamantului. 44. Printr-o decizie din 10 iulie 1997, Comisia a decis că drepturile reclamantului (egalitatea în fața legii și protecția egală a drepturilor în procedură) au fost încălcate, mai degrabă decât o ficțiune de comportament neloial pentru persoanele de origine germană (la art. 63 al treilea paragraf din Legea naționalizării), ci o prezumție simplă. 45. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a considerat că poziția reclamantului, potrivit căreia autoritățile nu au avut un temei juridic în articolul precedent pentru a refuza naționalitatea slovenă persoanelor de origine germană, nu a fost nici ea întemeiată. 46. În cele din urmă, Curtea Constituțională a infirmat hotărârile pronunțate în procedura de stabilire a naționalității mamei reclamantului și a trimis cauza în fața autorităților administrative. Sarcina probei în procedura reînnoită s-ar baza, prin urmare, pe solicitant. 47. La 27 iulie 2001, în cadrul procedurii reînnoite, autoritatea administrativă a constatat că mama reclamantului nu dobândise cetățenia Iugoslavă. La 27 august 2001, reclamantul a contestat această decizie. La 26 iunie 2003, Tribunalul Administrativ a infirmat decizia din 27 august 2001 și a trimis cauza în fața Ministerului de la La 27 august 1991, cererea sa a fost respinsă și a contestat această decizie. La 6 decembrie 1991, Ministerul de Interne a respins contestația sa. 54. Reclamantul a inițiat o procedură administrativă. 55. La o dată necunoscută, Curtea Supremă a infirmat decizia Ministerului. La 4 decembrie 1997, aceasta a trimis cauza în fața unității administrative (noua denumire) a Ljubljana. 56. La 14 septembrie 2001, aceasta din urmă a constatat că reclamantul nu era resortisant sloven. 57. Reclamantul a contestat această decizie. 58. La 22 februarie 2002, Ministerul de la ui a respins contestația sa. 59. La 7 septembrie 2001, reclamantul a recurs la Tribunalul Administrativ. 60. La 26 iunie 2003, acesta din urmă a infirmat decizia din 22 februarie 2002 și a trimis cauza în fața Ministerului de Interne. 61. La 8 octombrie 2003, Ministerul a infirmat decizia de a se pronunța asupra unității administrative din 14 septembrie 2001 și a retrimis cazul. 62. Procedura este în continuare pendinte. Legea privind denaționalizarea (Zakon o denacionalizaciji, Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia, nr. 27/91) 63. Dispozițiile relevante ale legii se citesc astfel art. 1 Prezenta lege reglementează denaționalizarea patrimoniului, naționalizat în temeiul cerințelor privind reforma agrară, naționalizarea și confiscarea, precum și în temeiul altor cerințe și modalități prevăzute de prezenta lege. Denaționalizarea în temeiul prezentei legi constă în restituirea în natură a patrimoniului naționalizat menționat la articolul precedent (restituirea patrimoniului). Dacă restituirea nu este posibilă, denaționalizarea constă în plata unei despăgubiri sub formă de patrimoniu de înlocuire, titluri sau bani (deteriorare) (...) art. 3 Titularii dreptului la denaționalizare sunt persoanele fizice al căror patrimoniu a fost expropriat în conformitate cu următoarele cerințe: (...) 20) Decretul de la.A.V.N.J. cu privire la transferul patrimoniului la.i. în posesia statului, cu privire la gestionarea de stat a patrimoniului care aparține persoanelor absente și cu privire la: Exproprierea bunurilor care au fost alienizate cu forță de către autoritățile competente (Jurnalul Oficial DF3, n 2/45); (...) art. 9 Persoanele fizice menționate la articolele (...) din prezenta lege sunt titularii de drepturi [restituirea sau despăgubirea patrimoniului naționalizat] în cazul în care, în momentul naționalizării patrimoniului lor, aceștia erau naționali Iugoslavi și a căror cetățenie a fost recunoscută în temeiul unei legi sau al unui tratat internațional după 9 mai 1945. Persoanele fizice menționate la articolele (...) din prezenta lege care nu au fost înscrise, în momentul naționalizării patrimoniului lor, în registrul național (sau al naționaliștilor) din cauza condițiilor prevăzute la art. 35 alineatul (2) din Legea privind naționalizarea RFPY (Jurnalul Oficial al DFY, nr 64/45 și Jurnalul Oficial al RFPY, 54/46 și 105/48) nu sunt titulari de drepturi, cu excepția cazului în care persoana respectivă a fost internată pe baza unor motive religioase sau de altă natură sau s-a luptat cu coaliția antifascistă. (...) art. 12 În cazul în care persoana fizică menționată la art. 9 alineatul (2) din prezenta lege nu este un titular de drept în temeiul prezentei legi, care are drept de autor este soțul sau moștenitorul său principal de succesiune, în cazul în care cetățenia Iugoslavă i-a fost recunoscută în conformitate cu dispozițiile prevăzute la art. 9 alineatul (1) din prezenta lege.art. 63 (...) La cererea organismului [însărcinat cu deznaționalizarea] (...) organismul administrativ al comunei, însărcinat cu afacerile interne, emite un act care atestă naționalitatea celui care are drept de autor, în cazul în care acesta din urmă nu este înscris în registrul național. În cadrul acestei proceduri nu este posibil să se caracterizeze un comportament neloial față de interesele națiunilor și ale teritoriului RFPY. Legea privind cetățenia Republicii Federale Populare Iugoslavia (RFPY), astfel cum a fost modificată la 4 decembrie 1948 (Zakon o državljanstvu FLRJ, Jurnalul Oficial al RFPY, nr 54/46, 88/48, 105/48) 64. (...) Nu sunt cetățeni ai RFPY (...) persoanele de origine germană care trăiesc în străinătate și care și-au încălcat obligațiile civice în timpul [secundei] Război [global] sau anterior, prin comportamentul lor neloial față de interesele naționale și de stat ale națiunilor Republicii Federale Iugoslavia. GRIFS 65. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor în acest caz. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 67. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la Slovenia și nu a încetat încă; prin urmare, a durat 11 ani și șapte luni pentru șase grade în ceea ce privește procedura privind stabilirea cetățeniei tatălui reclamantului și șapte grade în ceea ce privește cea referitoare la cetățenia mamei reclamantului. 68. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în cazul în care se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul în cazul în care se soluționează litigiul (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43 CEDH 2000-VII). 69. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurilor luate în considerare în ansamblul lor este excesivă, deși cauza are o anumită complexitate. Prin urmare, această durată nu îndeplinește cerința În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul consideră că a suferit un prejudiciu moral, fără a se preciza mai bine. 72. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 4 000 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 73. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții. Interese moratoriu 74. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Berger John Hedigan Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KRISPER c. SLOVÉNIE

(Requête n

o

47825/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 mars 2006

DÉFINITIF

23/06/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Krisper c. Slovénie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.

Hedigan

,

président

,

L.

Caflisch

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

MM.

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 mars 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

47825/99) dirigée contre la République de Slovénie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Peter Krisper («

le requérant

»), a saisi la Cour le 17 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement slovène («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. L. Bembič, procureur général de l’Etat.

3.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant alléguait que les procédures internes auxquelles il était partie avaient connu une durée excessive.

4.

Le 25 avril 2002, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée des procédures. Par une décision du 2 septembre 2004, elle a déclaré le restant de requête recevable.

5.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

6.

Le requérant est né en 1923 et réside à Ljubljana.

A.

Les circonstances de l’espèce

7.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

8.

Le requérant est fils et héritier de personnes dont les biens immobiliers (situés sur le territoire de la Slovénie actuelle) furent expropriés par les autorités yougoslaves en septembre 1945.

9.

Les parents du requérant, nés à Ljubljana, étaient au 6 avril 1941 ressortissants de l’ancien Royaume de Yougoslavie. Ils quittèrent le territoire de la Slovénie actuelle le 8 mai 1945

et les autorités yougoslaves les considérèrent comme des personnes d’origine allemande (

osebe nemške narodnosti

), c’est-à-dire comme des personnes dont la langue maternelle est l’allemand.

10.

Quant à l’acquisition de la nationalité yougoslave après la Seconde Guerre mondiale, en vertu des articles 35 et 36 de la loi sur la nationalité yougoslave, entrée en vigueur le 28 août 1945, tous les nationaux du Royaume de Yougoslavie acquirent la nationalité de la République fédérative populaire de Yougoslavie («

RFPY

»), sauf les personnes ayant quitté le territoire yougoslave ou ayant opté pour leur nationalité d’origine ethnique.

11.

Cet article fut modifié en 1948. Son deuxième alinéa précisait que les personnes d’origine allemande, ne résidant pas en Yougoslavie au 28

août

1945 (date de l’entrée en vigueur de la loi susmentionnée), qui se seraient comportées «

déloyalement envers les nations yougoslaves

» pendant l’occupation nazie, n’étaient pas des nationaux yougoslaves.

1.

Procédures en restitution des biens immobiliers expropriés après la Seconde Guerre mondiale et procédures en vérification de la nationalité des parents du requérant

a)

Procédures concernant le père du requérant

12.

Le 29 août 1990, le requérant et sa sœur notifièrent à la commune de Ljubljana Centre (

Občina Ljubljana Center

) la liste des biens immobiliers et mobiliers expropriés à leur père.

13.

Suite à l’accession de la Slovénie à l’indépendance et au changement de régime politique en juin 1991, une loi sur la dénationalisation des biens immobiliers expropriés après la Seconde Guerre mondiale fut adoptée le 20

novembre

qui avaient la nationalité

yougoslave au moment de la nationalisation de leur patrimoine et dont, après le 9 mai 1945, la nationalité a été reconnue en vertu d’une loi ou d’un traité international.

14.

De plus, l’article 63, troisième alinéa, dispose que l’organe administratif de la commune, chargé des affaires intérieures, délivre sur demande de l’organe administratif chargé de la procédure de dénationalisation un acte attestant la nationalité de l’ayant droit, si ce dernier n’était pas inscrit au registre des nationaux. Cette disposition précise également qu’il n’est pas possible d’identifier un comportement déloyal à l’encontre des intérêts des nations et de l’État de la RFPY dans le cadre de cette procédure.

15.

Le

17 décembre 1991, suite à l’adoption de la loi sur la dénationalisation, le requérant compléta sa notification du 29 août 1990. Par la suite, une partie de la demande fut transférée au ministère de la Culture, à la commune de Ribnica et à la commune de Ljubljana-Šiška.

16.

Ultérieurement, les autorités administratives s’adressèrent au secrétariat des affaires intérieures de la ville de Ljubljana, afin d’établir si le père

du requérant avait la nationalité yougoslave après le 28 août 1945.

17.

Le 3 août 1992, le secrétariat constata que le père n’avait jamais acquis la nationalité yougoslave selon l’article 35, deuxième alinéa, de la loi sur la nationalité de l’époque, étant donné qu’il était d’origine allemande et qu’il avait quitté la Yougoslavie en mai 1945.

18.

Le ministère n’ayant pas répondu dans le délai prévu par la loi, le requérant réitérera sa contestation concernant la nationalité de son père. Suite à la décision implicite de refus (le ministère ne rendit pas de décision dans les sept jours suivant le renouvellement de la demande, comme prévu par les dispositions de l’article 26 de la loi relative au litige administratif en vigueur à l’époque), le requérant forma, le 13

novembre

1992, un recours devant la Cour suprême.

19.

Le 3 mars 1993, le requérant présenta une demande additionnelle de restitution des biens expropriés auprès de l’unité administrative de Ljubljana - Centre (nouvelle appellation).

20.

Par un arrêt du 20 avril 1995, la Cour suprême ordonna au ministère de statuer sur la contestation de la décision du 3

août

21.

Le 4 octobre 1995, le requérant entama une nouvelle procédure auprès de la Cour suprême, étant donné que le ministère n’avait pas encore rendu de décision suite à l’arrêt de la Cour suprême du 20 avril 1995, en demandant que le Tribunal administratif statue dans l’affaire.

b)

Procédures concernant la mère du requérant

22.

Le 4 mars 1992, le requérant demanda également la restitution des biens expropriés à sa mère auprès de la commune de Jesenice.

23.

Le 5 novembre 1992, la commune de Jesenice s’adressa au secrétariat des affaires intérieures de la ville de Ljubljana, afin d’établir si la mère

du requérant avait la nationalité yougoslave après le 28 août 1945.

24.

Le 16 janvier 1993, le secrétariat rendit un acte attestant que la mère du requérant n’avait pas, elle non plus, acquis la nationalité yougoslave.

25.

Le requérant contesta ces décisions devant le ministère de l’Intérieur.

26.

Le 29 juin 1993, le requérant entama un recours auprès de la Cour suprême, suite au silence du ministère de l’Intérieur.

27.

Le 25 mai 1995, le ministère de l’Intérieur confirma la décision attaquée. Le requérant modifia son recours pendant devant la Cour suprême afin d’attaquer également cette décision.

28.

Le 30 mai 1996, la Cour suprême rejeta la demande du requérant.

29.

Enfin, le 16 octobre 1996, le requérant forma un recours devant la Cour constitutionnelle, en alléguant que les décisions attaquées entérinaient «

la fiction juridique

» de culpabilité collective des personnes de nationalité allemande mise en œuvre après la Seconde Guerre mondiale. Il alléguait la violation des articles 27 (présomption d’innocence) et 29 (garanties juridiques lors d’une procédure pénale) de la Constitution. Le 23 avril 1997, le requérant compléta son recours (allégation de la violation du principe de l’égalité devant la loi au regard de l’article 14 de la Convention) et demanda une décision rapide dans son affaire.

2.

Décision de principe de la Cour constitutionnelle

30.

Par ailleurs, à partir de 1993, un certain nombre de personnes, dont le requérant, contestèrent devant la Cour constitutionnelle, entre autres, par le biais d’une initiative constitutionnelle (

ustavna pobuda

), la constitutionnalité des articles 9, premier et deuxième alinéas, et 63, troisième alinéa, de la loi sur la dénationalisation et de l’application de l’article 35, deuxième alinéa, de l’ancienne loi yougoslave dans la procédure de vérification de la nationalité dans le cadre de la procédure de dénationalisation. Selon eux, ces dispositions les empêchaient de se voir restituer les biens expropriés en vertu de la loi slovène sur la dénationalisation de 1991, car cette dernière excluait du bénéfice de la restitution ou du dédommagement des biens expropriés toutes les personnes n’ayant pas eu la nationalité yougoslave après le 9 mai 1945.

31.

Par une décision du 20 mars 1997, la Cour constitutionnelle rejeta l’initiative, au motif que les dispositions attaquées de la loi sur la dénationalisation et l’utilisation de l’article 35, deuxième alinéa, de l’ancienne loi yougoslave dans les procédures concernant la constatation de la nationalité étaient en conformité avec la Constitution.

32.

La Cour constitutionnelle ajouta également que, compte tenu de la situation immédiatement après la Seconde Guerre mondiale et de son issue, il n’était pas possible de reprocher au législateur d’avoir modifié rétroactivement l’article 35 de la loi sur la nationalité de l’époque.

Toutefois, si le législateur avait adopté un tel ordre actuellement, ce dernier serait sans doute contraire aux dispositions constitutionnelles.

33.

Cependant, en ce qui concerne «

le comportement déloyal des personnes d’origine allemande

», la Cour précisa qu’il s’agissait d’une présomption de comportement déloyal et non d’une «

fiction irréfragable

». Il est vrai que cette présomption se fondait sur des circonstances historiquement justifiées, mais il n’était pas possible d’empêcher un individu de l’attaquer.

34.

Dès lors, l’interprétation de l’article 63, troisième alinéa, de la loi sur la dénationalisation par la Cour suprême était contraire aux articles 14 (égalité devant la loi) et 22 (égale protection des droits dans la procédure) de la Constitution, dans la mesure où l’on aurait appliqué des conditions pour la constatation de la nationalité différentes de celles en vigueur au moment de la nationalisation des biens. En outre, les trois critères (les personnes d’origine allemande, ne résidant pas en Yougoslavie et ayant eu un comportement déloyal) devraient être réunis à l’origine. Il en ressortait une discrimination des personnes fondée sur leur origine nationale.

3.

Procédures devant les autorités administratives après la décision de la Cour constitutionnelle

a)

Procédure concernant le père du requérant

35.

Dans la procédure relative à l’établissement de la nationalité du père du requérant, le ministère de l’Intérieur, par une décision du 26 août 1998, infirma la décision du 3 août 1992 et renvoya l’affaire devant l’unité administrative.

36.

Le 29 mai 2001, l’unité administrative de Ljubljana constata, après un examen approfondi de tous les documents rassemblés, que le père du requérant n’était pas considéré comme ressortissant de la RFPY, à partir du 28 août 1945 jusqu’à son décès survenu le 7 mai 1958, en appliquant les dispositions juridiques relatives à la nationalité en vigueur sur le territoire de la Slovénie actuelle jusqu’à l’adoption de la loi relative à la nationalité de la République de Slovénie.

37.

Le requérant contesta cette décision devant le ministère de l’Intérieur. Le 31 juillet 2001, ce dernier confirma la décision de l’unité administrative.

38.

Le 10 septembre 2001, le requérant présenta un recours au tribunal administratif.

39.

Le 3 juillet 2002, le tribunal administratif infirma la décision du 31

juillet 2001 et renvoya l’affaire devant le ministère de l’Intérieur.

40.

Le 3

juillet 2002, ce dernier interjeta appel.

41.

Le 5 juin 2003, la Cour suprême confirma le jugement du 3

juillet

2002.

42.

La procédure est toujours pendante.

b)

Procédure concernant la nationalité de la mère du requérant

43.

Le 26 juin 1997, la Cour constitutionnelle déclara recevable le recours constitutionnel (

ustavna pritožba

) relatif à la nationalité de la mère du requérant.

44.

Par une décision du 10 juillet 1997, elle décida que les droits du requérant (égalité devant la loi et égale protection des droits dans la procédure) avaient été violés, estimant qu’il ne s’agissait pas d’une fiction de comportement déloyal pour les personnes d’origine allemande (l’article 63, troisième alinéa, de la loi sur la nationalisation), mais d’une présomption simple.

45.

Toutefois, la Cour constitutionnelle estima que la position du requérant, selon laquelle les autorités ne disposaient pas d’une base juridique dans l’article susmentionné pour refuser la nationalité slovène aux personnes d’origine allemande, n’était pas fondée non plus.

46.

Enfin, la Cour constitutionnelle infirma les décisions rendues dans la procédure d’établissement de la nationalité de la mère du requérant et renvoya l’affaire devant les autorités administratives. La charge de la preuve dans la procédure renouvelée reposerait donc sur le requérant.

47.

Le 27 juillet 2001, dans le cadre de la procédure renouvelée, l’unité administrative constata que la mère du requérant n’avait pas acquis la nationalité yougoslave. Le requérant contesta cette décision.

48.

Le 27 août 2001, le ministère de l’Intérieur rejeta sa contestation.

49.

Le 12 septembre 2001, le requérant entama un litige administratif.

50.

Le 26 juin 2003, le tribunal administratif infirma la décision du 27

août

2001 et renvoya l’affaire devant le ministère de l’Intérieur.

51.

L’affaire est toujours pendante.

4.

Autres procédures

52.

Le 10 octobre 1990, le requérant demanda à la commune de Ljubljana (appellation de l’époque) d’établir qu’il avait la nationalité slovène et de fournir une attestation à cet effet.

53.

Le 27 août 1991, sa demande fut rejetée. Il contesta cette décision. Le 6

décembre 1991, le ministère de l’Intérieur rejeta sa contestation.

54.

Le requérant ouvrit une procédure administrative.

55.

A une date inconnue, la Cour suprême infirma la décision du ministère. Le 4 décembre 1997, elle renvoya l’affaire devant l’unité administrative (nouvelle appellation) de Ljubljana.

56.

Le 14 septembre 2001, cette dernière constata que le requérant n’était pas ressortissant slovène.

57.

Le requérant contesta cette décision.

58.

Le 22 février 2002, le ministère de l’Intérieur rejeta sa contestation.

59.

Le 7 septembre 2001, le requérant recourut au tribunal administratif.

60.

Le 26 juin 2003, ce dernier infirma la décision du 22 février 2002 et renvoya l’affaire devant le ministère de l’Intérieur.

61.

Le 8 octobre 2003, le ministère infirma la décision de l’unité administrative du 14 septembre 2001 et renvoya le dossier.

62.

La procédure est toujours pendante.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Loi sur la dénationalisation (Zakon o denacionalizaciji, Journal officiel de la République de Slovénie, n

o

27/91)

63.

Les dispositions pertinentes à la loi se lisent ainsi

:

Article 1

«

La présente loi régit la dénationalisation du patrimoine, nationalisé en vertu des prescriptions relatives à la réforme agraire, à la nationalisation et à la confiscation, ainsi qu’en vertu d’autres prescriptions et modalités, indiquées par la présente loi.

»

Article 2

«

La dénationalisation aux termes de la présente loi consiste en restitution en nature du patrimoine nationalisé visé à l’article précédent (restitution du patrimoine).

Si la restitution n’est pas possible, la dénationalisation consiste en paiement d’un dédommagement sous forme de patrimoine de remplacement, titres ou argent (dédommagement) (...)

»

Article 3

«

Les ayants droit à la dénationalisation sont les personnes physiques dont le patrimoine a été exproprié en vertu des prescriptions suivantes:

(...)

20)

décret de l’AVNOJ sur le transfert du patrimoine de l’ennemi en possession de l’Etat, sur la gestion étatique du patrimoine appartenant aux personnes absentes et sur l’expropriation des biens ayant été aliénés de force par les autorités occupantes (Journal officiel DF3, n

o

2/45);

(...)

»

Article 9

«

Les personnes physiques visées par les articles (...) de la présente loi sont les ayants droit [à la restitution ou au dédommagement du patrimoine nationalisé] si elles étaient, au moment de la nationalisation de leur patrimoine, des nationaux yougoslaves et dont, après le 9 mai 1945, la nationalité a été reconnue en vertu d’une loi ou d’un traité international.

Les personnes physiques visées par les articles (...) de la présente loi qui n’ont pas été inscrites, au moment de la nationalisation de leur patrimoine, au registre des nationaux (ou livre des nationaux ) en raison des conditions visées par article 35 § 2 de la loi sur la nationalisation de la RFPY (Journal officiel de la DFY, n

o

64/45, et Journal officiel de la RFPY, n

os

54/46 et 105/48) ne sont pas des ayants droit, sauf au cas où l’individu était interné sur la base de raisons religieuses ou autres ou s’il avait lutté du côté de la coalition antifasciste. (...)

»

Article 12

«

Si la personne physique visée par l’article 9 § 2 de la présente loi n’est pas un ayant droit en vertu de la présente loi, l’ayant droit est son époux ou son héritier de premier ordre de succession, si la nationalité yougoslave lui a été reconnue conformément aux dispositions énoncées par l’article 9 § 1 de la présente loi.

»

Article 63

«

(...)

Sur demande de l’organe [chargé de la dénationalisation] (...) l’organe administratif de la commune, chargé des affaires intérieures, délivre un acte attestant la nationalité de l’ayant droit, si ce dernier n’est pas inscrit au registre des nationaux. Dans le cadre de cette procédure il n’est pas possible de caractériser un comportement déloyal à l’encontre des intérêts des nations et de l’Etat de la RFPY.

»

2.

Loi sur la nationalité de la République fédérative populaire de Yougoslavie (RFPY), telle que modifiée le 4

décembre

1948 (Zakon o državljanstvu FLRJ, Journal officiel de la RFPY, n

os

54/46, 88/48, 105/48)

64.

L’article 35 de la loi dispose

:

«

(...)

Ne sont pas des ressortissants de la RFPY (...) les personnes d’origine allemande vivant à l’étranger et ayant manqué à leurs obligations civiques au cours de la [Seconde] Guerre [mondiale] ou avant, par leur comportement déloyal à l’encontre des intérêts nationaux et étatiques des nations de la République fédérative de Yougoslavie.

»

GRIEFS

65.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des procédures dans cette affaire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

66.

Le requérant se plaint de la durée excessive des procédures. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Tout personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

67.

La période à considérer a débuté le 28 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Slovénie, et

n’a pas encore pris fin. Elle a donc duré onze ans et sept mois pour six degrés en ce qui concerne la procédure relative à l’établissement de la nationalité du père du requérant et sept degrés en ce qui concerne celle relative à la nationalité de la mère du requérant.

68.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères suivants

: la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, §

43, CEDH 2000-VII).

69.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée des procédures considérées dans leur ensemble est excessive, bien que l’affaire revête une certaine complexité. Cette durée ne répond donc pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

70.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

71.

Le requérant estime avoir subi un préjudice moral, sans plus de précision.

72.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 4

000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

73.

Le requérant n’a pas demandé le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour.

C.

Intérêts moratoires

74.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 4

000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

John

Hedigan

Greffier

Président