ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 488/2004

Deliberând asupra recursului în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 136 pronunțate de Tribunalul Satu Mare

la 13 mai 2002, în dosarul nr. 1073/2002, precum și împotriva deciziei civile

nr. 1001 pronunțate de Curtea de Apel Oradea la 13 septembrie 2002, în dosarul

nr. 3195/2002, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 1 martie 2002,

V.D.L. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL SATU MARE în

calitate de ordonatori, principal și respectiv secundar, de credite bugetare

solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea la o valoare

actualizată, a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariile

reclamantei în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 martie2001.

În motivarea acestei acțiuni s-a susținut

că respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale

reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr.

145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că

reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în

Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistentă

medicală gratuită.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Satu Mare cu numărul de dosar 1073/2002, iar la 11 aprilie 2002,

pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a formulat o întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii pe considerentul că reclamanta poate beneficia de

asistență medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii

obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate.

La 15 aprilie 2002, pârâtul TRIBUNALUL

SATU MARE a formulat la rândul său o întâmpinare prin care a susținut că, în

raport cu obiectul acțiunii nu are calitate procesuală pasivă, precum și o

cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. solicitând ca, în ipoteza

în care acțiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanție să fie

la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost

virate ulterior reținerii lor din salariul reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 136/ D din 13 mai

2002 a Tribunalului Satu Mare acțiunea a fost admisă, pârâții fiind obligați să

restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor reținute cu titlu de

„primă pentru asigurări de sănătate”.

Pronunțând această sentință, instanța a

reținut în esență că reclamanta a beneficiat în perioada 1 ianuarie 2000 - 2

martie 2001 de prevederile Legii nr. 92/1992 și ale H.G. nr. 409/1998 care au

instituit principiul gratuității asistentei medicale pentru magistrați și

personalul auxiliar de specialitate, ca și pentru familiile acestora.

S-a mai reținut că o interpretare coerentă

a acestor reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia

ca principiul amintit implică o exonerare a beneficiarilor lui de obligația de

a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.

Totodată instanța a subliniat că noul

regim juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant, în speță,

deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei,

29 martie 2001, la care acest act normativ a fost publicat.

Prin aceeași sentință s-a reținut ca

virarea către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a sumelor reținute din salariul

reclamanților nu s-au făcut în baza contractelor de asigurări de sănătate,

contracte care au ca obiect doar prestațiile medicale, astfel încât cererea de

chemare în garanție a fost respinsă.

Recursurile declarate ulterior de pârâții

MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL SATU MARE împotriva acestei sentințe au fost

admise prin decizia civilă nr. 1001/ R pronunțată de Curtea de Apel Oradea la

13 septembrie 2002 în dosarul numărul 3195/2002.

În consecință hotărârea primei instanțe a

fost schimbată în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și

de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. la plata sumelor pe care, pârâții urmau să

le plătească la rândul lor reclamantei.

În considerentele deciziei astfel

pronunțate s-a relevat că încasarea de către chemata în garanție a sumelor

reținute din salariul reclamantei justifică obligarea acesteia la restituirea

lor în condițiile în care atât reținerea, cat și virarea respectivelor sume

către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. s-a făcut fără temei legal.

La 28 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct.

2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunțate

în cauză solicitând casarea lor, precum și respingerea acțiunii și a cererii de

chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a

susținut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză

duce la concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar de

specialitate au dreptul la asistența medicală gratuită numai în măsura în care

își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale

de sănătate.

S-a relevat, de asemenea, că dispozițiile

Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală

aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost

menționate expres în textul aceluiași act normativ.

Ca urmare a declarării acestui recurs în

anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de

Casație și Justiție cu numărul de dosar 4153/2003.

Intimata-reclamantă V.D.L.,

intimatul-pârât TRIBUNALUL SATU MARE și intimata-chemată în garanție

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu si-au

făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare

declarat în cauză.

În ceea ce îl privește, intimatul pârât

MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea

acțiunii ca nefondată, cu consecința soluționării corespunzătoare a cererii de

chemare în garanție.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens, Curtea mai întâi în vedere

că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31

iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 și

prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească

nr. 92/992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.

O corectă soluționare a litigiului este

condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a

dispozițiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicat la 30

septembrie 1997.

Astfel, este de necontestat că prin art.

99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 s-a stabilit că magistrații și personalul

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete să beneficieze în mod

gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform art. 99 alin. (2) din același act

normativ, condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi precizate

printr-o hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să fi

intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care în art. 4 instituia

obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar

în art. 6 si art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau

scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă

categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită

prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior în executarea acestor din urmă

dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care stabilea că beneficiul

gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează

în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea propusă de instanțele care

au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr.

92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr.

145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat mai întâi că anterior

publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost

modificata de două ori.

În raport cu această succesiune în timp a

celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu

poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele pentru

ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă într-o

manieră explicită, includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar

de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate

ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.

În realitate o asemenea corelare nu a avut

loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99

și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea

prevederilor Legii nr. 145/1997.

Pe de altă parte din analiza dispozițiilor

art. 6 si art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a

fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de

exceptare ori scutire a unor persoane de plata contribuției lunare pentru

asigurările sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici în

cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de

la instanțe și parchete.

Prin urmare nu există argumente pentru a

se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga de la prevederile art. 4 din Legea nr.

145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în

vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor

legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

În consecință, Curtea va admite recursul

în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor

hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de

reclamantă.

În raport cu soluția dată acțiunii

principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) si art. 63 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanție a

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Casează sentința civilă nr. 136 din 13 mai

2002 a Tribunalului Satu Mare și decizia civilă nr. 1001 din 13 septembrie 2002

a Curții de Apel Oradea.

Pe fond respinge acțiunea formulată de V.D.L.

împotriva MINISTERULUI JUSTIȚIEI și TRIBUNALULUI SATU MARE, precum și cererea

de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie

2004.