ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 488/2004

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 136 pronunțate de Tribunalul Satu Mare la 13 mai 2002, în dosarul nr. 1073/2002, precum și împotriva deciziei civile nr. 1001 pronunțate de Curtea de Apel Oradea la 13 septembrie 2002, în dosarul nr. 3195/2002, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 martie 2002, V.D.L. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL SATU MARE în calitate de ordonatori, principal și respectiv secundar, de credite bugetare solicitând obligarea acestor doi pârâți la restituirea la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin rețineri nelegale din salariile reclamantei în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 martie2001.

În motivarea acestei acțiuni s-a susținut că respectivele rețineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greșite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general. În aceeași ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispozițiile speciale, derogatorii, conținute în Legea nr. 92/1992 și în H.G. nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistentă medicală gratuită. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare cu numărul de dosar 1073/2002, iar la 11 aprilie 2002, pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pe considerentul că reclamanta poate beneficia de asistență medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligațiilor de plată a contribuțiilor lunare la asigurările de sănătate.

La 15 aprilie 2002, pârâtul TRIBUNALUL SATU MARE a formulat la rândul său o întâmpinare prin care a susținut că, în raport cu obiectul acțiunii nu are calitate procesuală pasivă, precum și o cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. solicitând ca, în ipoteza în care acțiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanție să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reținerii lor din salariul reclamantei. Prin sentința civilă nr. 136/ D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare acțiunea a fost admisă, pârâții fiind obligați să restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor reținute cu titlu de „primă pentru asigurări de sănătate”.

Pronunțând această sentință, instanța a reținut în esență că reclamanta a beneficiat în perioada 1 ianuarie 2000 - 2 martie 2001 de prevederile Legii nr. 92/1992 și ale H.G. nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuității asistentei medicale pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, ca și pentru familiile acestora. S-a mai reținut că o interpretare coerentă a acestor reglementări și a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia ca principiul amintit implică o exonerare a beneficiarilor lui de obligația de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate. Totodată instanța a subliniat că noul regim juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant, în speță, deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei, 29 martie 2001, la care acest act normativ a fost publicat.

Prin aceeași sentință s-a reținut ca virarea către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a sumelor reținute din salariul reclamanților nu s-au făcut în baza contractelor de asigurări de sănătate, contracte care au ca obiect doar prestațiile medicale, astfel încât cererea de chemare în garanție a fost respinsă. Recursurile declarate ulterior de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL SATU MARE împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia civilă nr. 1001/ R pronunțată de Curtea de Apel Oradea la 13 septembrie 2002 în dosarul numărul 3195/2002. În consecință hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. la plata sumelor pe care, pârâții urmau să le plătească la rândul lor reclamantei.

În considerentele deciziei astfel pronunțate s-a relevat că încasarea de către chemata în garanție a sumelor reținute din salariul reclamantei justifică obligarea acesteia la restituirea lor în condițiile în care atât reținerea, cat și virarea respectivelor sume către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. s-a făcut fără temei legal. La 28 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunțate în cauză solicitând casarea lor, precum și respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia potrivit căreia magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistența medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate. S-a relevat, de asemenea, că dispozițiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres în textul aceluiași act normativ. Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 4153/2003.

Intimata-reclamantă V.D.L., intimatul-pârât TRIBUNALUL SATU MARE și intimata-chemată în garanție C.A.S.A.O.P.S.N.A.J nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu si-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză. În ceea ce îl privește, intimatul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat admiterea recursului în anulare și respingerea acțiunii ca nefondată, cu consecința soluționării corespunzătoare a cererii de chemare în garanție. Recursul în anulare este fondat. În acest sens, Curtea mai întâi în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 și prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.

O corectă soluționare a litigiului este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicat la 30 septembrie 1997. Astfel, este de necontestat că prin art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete să beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze. Conform art. 99 alin. (2) din același act normativ, condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi precizate printr-o hotărâre de guvern. Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care în art. 4 instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 si art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată. Ulterior în executarea acestor din urmă dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care stabilea că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997. Interpretarea propusă de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte. Este de observat mai întâi că anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost modificata de două ori.

În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat. În același timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate. Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită, includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997. În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin H.G.

nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997. Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 si art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare ori scutire a unor persoane de plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate. Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete. Prin urmare nu există argumente pentru a se reține ca Legea nr. 92/1992 ar deroga de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință, Curtea va admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de reclamantă. În raport cu soluția dată acțiunii principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) si art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința civilă nr. 136 din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare și decizia civilă nr. 1001 din 13 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea. Pe fond respinge acțiunea formulată de V.D.L. împotriva MINISTERULUI JUSTIȚIEI și TRIBUNALULUI SATU MARE, precum și cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2004.