ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5032/2009

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții I.L.A., A.A.,

P.M., B.T.A., Ș.M.I., P.L.M., H.C.D.,

M.O., P.A., T.S., S.A., B.S., V.E., A.C. și F.S.,

procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, au chemat în judecată

pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție solicitând suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02 iulie

2009 emis de pârât.

În

motivarea cererii,

întemeiată în drept pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanții au

arătat că prin acest ordin a fost suspendată aplicarea ordinului nr. 526 din 03

martie 2009, motivat de faptul că prin adresa nr. 293378/2009 Ministerul

Finanțelor Publice a comunicat suspendarea plății sportului pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică întrucât această plată ar intra sub incidența O.U.G.

nr. 71/2009 privind eșalonarea plății drepturilor salariale ale personalului

din sectorul bugetar, drepturi devenite executorii până la 31 decembrie 2009.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței

și a lipsei de obiect a acțiunii întrucât ordinul a fost deja suspendat de

Curtea de Apel București și fiind vorba despre un act administrativ unilateral

cu caracter normativ, odată pronunțată suspendarea acestuia lipsește actul de

efecte juridice în totalitatea sa.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea cererii față de neîndeplinirea cumulativă acelor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr.

123/F-CONT din 15 iulie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței

teritoriale și pe cea a lipsei de obiect, a admis cererea formulată de

reclamanți și a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009

emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut ca fiind neîntemeiată excepția

necompetenței teritoriale, cu motivarea că, în cauză, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006, actul administrativ atacat

nestabilind vreun drept salarial, cererea fiind analizată din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Excepția lipsei de

obiect a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, în condițiile în care

reclamanților nu le-a fost plătit acest spor după suspendarea executării ordinului

de către instanța menționată de pârât în întâmpinare, astfel că nu se poate

considera că aceștia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării

actului administrativ.

Instanța de fond a

mai apreciat că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind

îndeplinite condițiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

pentru suspendarea executării unui act administrativ unilateral se cer

îndeplinite cumulativ două

condiții

și anume: existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În

motivarea recursului,

se reiterează excepțiile necompetenței teritoriale a Curții de Apel Pitești,

prin raportare la dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 și a lipsei de

obiect a acțiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în

cauze cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea ordinului nr. 1472/2009 al

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Se mai arată că

ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu

individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul

de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază

că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului

administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată

fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a

considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită

prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor

atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu

care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest

aspect, recurentul consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin

Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o

diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai

precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc

și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie tăcută în

condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a respins excepția necompetenței teritoriale

a Curții de Apel Pitești, având în vedere că reclamanții nu și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi

ale judecătorilor și procurorilor, prin ordinul atacat nefiind stabilite

drepturi salariale, ci s-a modificat un raport juridic preexistent, ceea ce

atrage aplicabilitatea legii contenciosului administrativ, inclusiv sub

aspectul stabilirii competenței materiale și teritoriale, Curtea de Apel

Pitești fiind competentă să judece ca instanță în raza căreia reclamanții își

au domiciliile.

Referitor la excepția

lipsei de obiect a acțiunii, se constată că și aceasta este neîntemeiată, chiar

dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu

poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul

că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării

actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței

cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv

a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În

cauza de față,

instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de

susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea

considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ

atacat nu se face nicio referire la vreunul din cazurile de diminuare sau

suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o

aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate

susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea

acestuia se suspendă plata sporului de risc

și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a

considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând

în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața

primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept

a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității

actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului

administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție

impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea

producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului

administrativ.

Pe de altă parte,

prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care

autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de

administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi

revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote

stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei

presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor

punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte

ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se

adresează.

Astfel cum a reținut

și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în

vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar

lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar

afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea

sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin

nicio probă administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

În

consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, împotriva sentinței nr. 123/F-CONT din 15 iulie 2009 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2009.