SECȚIUNEA A ŽLENDER c. SLOVENIA (solicitarea nr. 16281/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 aprilie 2006 DEFINITIVF 06/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Žlender c. Slovenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președintele B.M. Zupančič Tsatsa-Nikolovska dnii Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 16 martie 2006, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedurală de la originea cauzei se găsește o cerere (n 16281/02) îndreptat împotriva Republicii Slovenia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Marija Žlender ( Statul membru este reprezentat de agentul său, dl L. Bembič, procuror general al statului. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta a susținut că procedura internă la care a fost parte a avut o durată excesivă și, în esență, a denunțat lipsa unei căi de atac interne efective care i-a permis să se plângă de durata excesivă a acestei proceduri (art. 13 din Convenție). La 11 iunie 2004, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei căi de atac în această privință. În temeiul articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cererii. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 ianuarie 1995, reclamanta, prin intermediul avocaților săi, a intentat o acțiune în despăgubire împotriva unei societăți de asigurare și a angajatorului acesteia, întreprinderea J., în fața Tribunalului de District (Okrožno sodišče) din Celje și a solicitat scutirea de la plata cheltuielilor de procedură. La 6 noiembrie 1995 și 6 februarie 1996, reclamanta a solicitat instanței să țină o audiere. La 1 martie 1996, reclamanta a solicitat instanței să numească un expert în psihiatrie și să țină o audiere. 10. La 16 octombrie, 18 noiembrie și 9 decembrie 1996, instanța a ținut audieri. 11. La 17 februarie 1997, în cursul unei audieri, instanța a decis să numească un expert mecanic. 12. La 18 februarie 1997, expertul a fost numit. 13. La 2 martie 1998, reclamanta a solicitat instanței să țină o audiere și să numească un expert în psihiatrie. 14. La 13 iulie 1998, Tribunalul a ținut o audiere. 15. La 9 septembrie 1998, reclamanta a solicitat instanței să numească un expert în psihiatrie. 16. La 16 septembrie 1998, a fost numit un expert în psihiatrie. La 22 decembrie 1998, reclamanta a solicitat instanței să țină o audiere. 18. La 27 ianuarie 1999, reclamanta a solicitat instanței să țină o audiere. 19. La 8 martie 1999, reclamanta a solicitat instanței să țină o audiere. 20. La 19 aprilie 1999, după o audiere, Tribunalul a pronunțat o hotărâre, dându-i reclamantei un câștig parțial de cauză și langustând plata cheltuielilor de procedură. 21. La 14 iunie 1999, reclamanta a luat o hotărâre în fața instanței superioare și a solicitat instanței de district să-și rectifice judecata. La 1 iulie 1999, Tribunalul de District și-a pronunțat hotărârea. 23. La 13 iulie 2000, instanța superioară a pronunțat o hotărâre, făcând parte din dreptul la cererea reclamantei, și a modificat o parte din hotărârea de primă instanță. Restul apelurilor au fost respinse. 24. La 17 octombrie 2000, reclamanta a introdus o acțiune extraordinară în fața Curții Supreme 25. La 9 ianuarie 2002, Curtea Supremă a pronunțat o decizie prin modificarea unei părți din deciziile anterioare. Decizia a fost notificată cabinetului de avocatură al reclamantei la 4 martie 2002. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 26. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 27. În esență, recurenta denunță lipsa de personal a căilor de atac disponibile în Slovenia pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri judiciare. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 28. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. 29. Recurenta combate această teză, susținând că recursurile disponibile nu erau eficiente. 30. Curtea arată că prezenta cerere este similară cu cauzele Belinger Lukenda Belinger c. Slovenia (dec.), n 4232/98, 2 octombrie 2001 și Lukenda c. Slovenia, 23032/02, 6 octombrie 2005).În aceste cauze, Curtea a respins excepția de neobosire a căilor de acțiune interne formulate de guvern, deoarece a considerat că acțiunile de care recurenta putea să se prevaleze nu erau efective. Curtea reamintește că aceasta a constatat în hotărârea sa Lukenda c. Slovenia încălcarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil este o problemă sistemică care rezultă dintr-o legislație inadecvată și din lipsa de eficiență în administrarea justiției. 31. În ceea ce privește această specie, Curtea consideră că Õ n a furnizat niciun argument convingător care ar putea duce la o distincție între cauza pendinte și cauzele anterioare și, prin urmare, în afara jurisprudenței sale constante. 32. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 ianuarie 1995, ziua în care reclamanta a inițiat o procedură în fața Tribunalului Districtual Celje și s-a încheiat la 4 martie 2002, data la care hotărârea Curții Supreme a fost notificată recurentei și, prin urmare, a durat șapte ani și o lună pentru trei grade de jurisdicție. 34. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în cazul în care se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul în cazul în care se soluționează litigiul (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43 CEDH 2000-VII). 35. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu, în special în fața instanței de primă instanță, este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) art. 13 36. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care să permită să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1) litera (d) să se audieze cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, punctul 156, CEDO 2000-XI. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse (a se vedea Lukenda, hotărârea citată anterior) și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. 37. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție, având în vedere lipsa în dreptul intern a unei căi de atac care a permis recurentei să obțină pedeapsa dreptului său de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult de decât mai puțin de jumătate din consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 39. Reclamanta solicită 30 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. 40. Guvernul contestă aceste pretenții. 41. Curtea consideră că reclamanta a suferit o anumită eroare morală. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 2 400 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 42. Recurenta solicită, de asemenea, 1 771 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 43. Guvernul consideră că aceste pretenții sunt excesive. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea arată, de asemenea, că avocații reclamantei, care l-au reprezentat, de asemenea, pe domnul Lukenda în cauza Lukenda În acest caz, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața acesteia și acordul acordat recurentei. Interese moratoriu 45. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 400 EUR (două mii patru sute de euro) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză și comunicat în scris la 6 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
ŽLENDER c. SLOVÉNIE
(Requête n
o
16281/02)
ARRÊT
6 avril 2006
06/07/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Žlender c. Slovénie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.
Hedigan
,
président
,
B.M.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer
,
David Thór
Björgvinsson,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 mars 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
16281/02) dirigée contre la République de Slovénie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Marija Žlender («
la requérante
»), a saisi la Cour le 3 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par des avocats du cabinet Verstovšek. Le gouvernement slovène («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. L. Bembič, procureur général de l’Etat.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante alléguait que la procédure interne à laquelle elle était partie avait connu une durée excessive. Elle dénonçait aussi en substance l’absence de recours interne effective qui lui eût permis de se plaindre de la durée déraisonnable de cette procédure (article 13 de la Convention).
4.
Le 11 juin 2004, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
5.
La requérante est née en 1946 et réside à Celje.
6.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
7.
Le 23 janvier 1995, la requérante, par l’intermédiaire de ses avocats, intenta une action en dommages-intérêts contre une compagnie d’assurances et son employeur, l’entreprise J., devant le tribunal de district (
Okrožno sodišče
) de Celje et demanda à être exemptée des frais de procédure..
8.
Les 6 novembre 1995 et 6 février 1996, la requérante demanda au tribunal de tenir une audience.
9.
Le 1er mars 1996, la requérante demanda au tribunal de nommer un expert en psychiatrie et de tenir une audience.
10.
Les 16 octobre, 18 novembre et 9 décembre 1996, le tribunal tint des audiences.
11.
Le 17 février 1997, au cours d’une audience, le tribunal décida de nommer un expert mécanique.
12.
Le 18 février 1997, l’expert fut nommé.
13.
Le 2 mars 1998, la requérante demanda au tribunal de tenir une audience et de nommer un expert en psychiatrie.
14.
Le 13 juillet 1998, le tribunal tint une audience.
15.
Le 9 septembre 1998, la requérante demanda au tribunal de nommer un expert en psychiatrie.
16.
Le 16 septembre 1998, un expert en psychiatrie fut nommé.
17.
Le 22 décembre 1998, la requérante demanda au tribunal de tenir une audience.
18.
Le 27 janvier 1999, la requérante demanda au tribunal de tenir une audience.
19.
Le 8 mars 1999, la requérante demanda au tribunal de tenir une audience.
20.
Le 19 avril 1999, après une audience, le tribunal rendit un jugement, donnant partiellement gain de cause à la requérante et l’exemptant du paiement des frais de procédure.
21.
Le 14 juin 1999, la requérante interjeta appel devant le tribunal supérieur et demanda au tribunal de district de rectifier son jugement. La partie défenderesse interjeta également appel.
22.
Le 1 juillet 1999, le tribunal de district rectifia son jugement.
23.
Le 13 juillet 2000, le tribunal supérieur rendit un arrêt, faisant partiellement droit à l’appel de la requérante, et modifia une partie du jugement de première instance. Le reste des appels fut rejeté.
24.
Le 17 octobre 2000, la requérante introduisit un recours extraordinaire devant la Cour suprême.
25.
Le 9 janvier 2002, la Cour suprême rendit une décision, faisant partiellement droit au recours de la requérante, en modifiant une partie des décisions antérieures. La décision fut notifiée au cabinet d’avocats de la requérante le 4 mars 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
26.
La requérante se plaint de la durée excessive de la procédure. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Tout personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
27.
La requérante dénonce en substance le caractère ineffectif des recours disponible en Slovénie pour se plaindre de la durée excessive d’une procédure judiciaire. L’article 13 de la Convention dispose
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
28.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes.
29.
La requérante combat cette thèse, arguant que les recours disponibles manquaient d’effectivité.
30.
La Cour relève que la présente requête est similaire aux affaires
Belinger
et
Lukenda
(
Belinger c. Slovénie
(déc.), n
o
42320/98, 2
octobre
2001, et
Lukenda c. Slovénie
, n
o
23032/02, 6 octobre 2005). Dans ces affaires, la Cour a rejeté l’exception de non-épuisement des voies de recours internes formulée par le Gouvernement car elle a jugé que les recours dont la requérante pouvait se prévaloir n’étaient pas effectifs. La Cour rappelle qu’elle a constaté dans son arrêt
Lukenda c. Slovénie
que la violation du droit à un jugement dans un délai raisonnable est un problème systémique qui résulte d’une législation inadéquate et d’un manque d’efficacité dans l’administration de la justice.
31.
En ce qui concerne la présente espèce, la Cour estime que le Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant susceptible de l’amener à établir une distinction entre l’affaire à l’étude et les affaires antérieures et donc à s’écarter de sa jurisprudence constante.
32.
La Cour constate par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Dès lors, il y a lieu de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Article 6 § 1
33.
La période à considérer a débuté le 23 janvier 1995, jour où la requérante a engagé une procédure devant le tribunal de district de Celje, et a pris fin le 4 mars 2002, date à laquelle la décision de la Cour suprême a été notifiée à la requérante. Elle a donc duré sept ans et un mois pour trois degrés de juridiction.
34.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères suivants
: la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, §
35.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse, en particulier devant le tribunal de première instance, est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
2.
Article 13
36.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, § 156, CEDH 2000-XI). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir
Lukenda
, arrêt précité) et ne voit pas de raison de parvenir a une conclusion différente dans le cas présent.
37.
Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 13 de la Convention a raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eut permis à la requérante d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
38.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
39.
La requérante réclame 30
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
40.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
41.
La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 2
400 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
42.
La requérante demande également 1
771 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
43.
Le Gouvernement considère que ces prétentions sont exagérées.
44.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour relève aussi que les avocats de la requérante, qui ont également représenté M. Lukenda dans l’affaire
Lukenda
précitée, ont soumis près de 400 requêtes qui, hormis les faits, sont pour l’essentiel identiques à celle à l’étude. Dès lors, en l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
000
EUR pour la procédure devant elle et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
45.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
400 EUR (deux mille quatre cents euros) pour dommage moral et 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
John
Hedigan
Greffier
Président