ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 26 martie 2009, recurenta

SC P. SA București a invocat, în cadrul dosarului nr. 18641/63/2007 al Curții

de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări

sociale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în

art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii prin raportare

la prevederile la art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79

alin. (1) din Constituția României revizuită, precum și excepția de

necompetență teritorială a Curții de Apel Craiova.

Prin încheierea din 26 martie 2009,

s-a respins atât cererea de sesizare a Curții Constituționale, cât și excepția

de necompetență teritorială a Curții de Apel Craiova.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate

a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Codul

Muncii, s-a constatat faptul că nu se impune sesizarea Curții Constituționale a

României în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate,

avându-se în vedere următoarele considerente:

Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale stipulează faptul că

această instanță constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a

litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, excepția putând fi ridicată la

cererea uneia dintre părți, de procuror sau de către instanța de judecată ori

de arbitraj comercial, neputând face obiectul excepției prevederile constatate

ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale.

Dispozițiile alin. (6) din același

articol prevăd însă și posibilitatea nesesizării Curții Constituționale, în

situația în care excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3), instanța, în fața căreia a

fost invocată excepția de neconstituționalitate, respingând cererea de

sesizare.

S-a constatat, astfel, că

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cuprind o serie de

cauze de inadmisibilitate specifice excepției de neconstituționalitate, deosebirea

esențială față de reglementarea anterioară modificării din 1997 constând în posibilitatea

acordată instanței judecătorești în fața căreia a fost invocată excepția de a o

respinge, atunci când ea este inadmisibilă. Soluția legislativă actuală prezintă

certe avantaje, instituind, în fapt, o obligație în sarcina instanței

judecătorești de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate

invocată, devenind un adevărat filtru al excepțiilor de neconstituționalitate,

degrevând Curtea Constituțională de eventualele supraîncărcări cu excepții

inadmisibile, având un caracter vădit dilatoriu.

O cauză de inadmisibilitate a

excepției de neconstituționalitate este reprezentată de relevanța și pertinența

excepției, în raport cu procesul în care a fost ridicată, o eventuală decizie a

Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuind să fie de natură a

produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal,

aceste cerințe fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției

invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu.

În acest sens, irelevanța este

situația în care o excepție de neconstituționalitate nu este pertinentă pentru

rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică nu are legătură cu această

cauză, iar cerința pertinenței exprimă legătura obiectivă între aceasta și

litigiul în cadrul căreia a fost ridicată, impunând o analiză riguroasă din

partea instanței în vederea îndeplinirii ei, această condiție fiind o

consecință a caracterului concret al controlului pe cale de excepție.

Raportând aceste considerente de

ordin teoretic la datele speței, s-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298

alin. (2) ultima liniuță din Codul Muncii neavând legătură cu soluționarea

cauzei, neavând relevanță și pertinență în privința litigiului dedus judecății.

Faptul că litigiul având ca obiect

drepturile bănești solicitate de salariații SC P. SA de la angajator a fost

soluționat, în primă instanță, de către tribunalul, în a cărei rază teritorială

își are domiciliul reclamantul, respectiv Tribunalul Dolj, și nu de Tribunalul

București, în a cărei rază teritorială își are sediul recurenta pârâtă, nu

prezintă relevanță în privința conflictului de drepturi dedus judecății.

Excepția de neconstituționalitate a

fost invocată de către recurentă doar formal, tinzând la tergiversarea

soluționării cauzei, atâta vreme cât a fost legată de invocarea excepției de

necompetență teritorială a Curții de Apel Craiova, iar, anterior, Curtea

Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 254 din 24 februarie 2009,

prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 284 alin. (2) și art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea

nr. 53/2003 - Codul Muncii.

În realitate, prin excepția invocată,

recurenta a pus în discuție modul de aplicare, în timp, a unor acte normative,

precum și raportul dintre dreptul comun și legea specială în privința

conflictelor de muncă, însă interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează

competența teritorială de soluționare a litigiilor de muncă, în raport de

domiciliul/sediul reclamantului sau al pârâtului, aparține instanțelor

judecătorești, și nu Curții Constituționale.

În ceea ce privește excepția de

necompetență teritorială a Curții de Apel Craiova, invocată în temeiul dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., s-a constatat, de asemenea, că este nefondată și a fost

respinsă, avându-se în vedere următoarele considerente:

În primul rând, s-a calificat

excepția de necompetență teritorială invocată de recurentă, din considerentele

care au stat la baza susținerii acestei excepții, reieșind faptul că, în

realitate, se invocă excepția de necompetență teritorială a instanțelor, în a

cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, în ceea ce privește

soluționarea conflictului de drepturi dedus judecății, nefiind vorba de o

simplă excepție de necompetență teritorială a Curții de Apel Craiova, în

condițiile în care nu există nicio îndoială asupra faptului că recursul

formulat împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul Dolj se judecă de

instanța superioară.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât

excepția de necompetență teritorială a fost legată și invocată, odată cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță din Codul Muncii, cu trimitere expresă la supraviețuirea dispozițiilor

art. 72 din nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, susținând

că prevalează dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii.

Astfel, s-a susținut de către

recurentă că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă, care prevăd că cererile referitoare la soluționarea

conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente, în a

circumscripție își are sediul unitatea, au supraviețuit normei abrogatoare,

reprezentată de art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, în condițiile în

care au fost încălcate dispozițiile art. 62, art. 63 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

câtă vreme nu au fost abrogate expres, aceste dispoziții având prioritate față

de art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care prevăd că soluționarea

conflictelor de muncă aparține instanței competente, în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul/reședința, ori, după caz, sediul.

Considerentele recurentei sunt

nefondate, întrucât, prin intrarea în vigoare a Codului Muncii, voința

legiuitorului a fost aceea de a schimba competența reglementată anterior prin

Legea nr. 168/1999, derogând și de la dreptul comun în materie de procedură

civilă, dispozițiile art. 5 C. proc. civ., derogare justificată, având în

vedere că, de cele mai multe ori, calitatea de reclamant o are salariatul,

creându-i-se astfel o facilitate, iar, în ipoteza în care angajatorul are

calitatea de reclamant, se dă satisfacție principiului apropierii justiției de

locul de muncă.

De asemenea, s-a avut în vedere și

volumul considerabil de lucru al instanțelor bucureștene, sub aspectul

litigiilor de muncă, ce depășea cu mult volumul instanțelor din țară, câtă

vreme, dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 stabilea competența de

soluționare a conflictelor de muncă, în favoarea Tribunalului București, dat

fiind numărul mare de unități angajatoare cu sediul în capitală, precum și

faptul că unitățile administrative și unitățile publice centrale își au sediul

în București.

În prezent, există un paralelism

între dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168 si art. 284 alin. (2) C. muncii,

dispoziții care se află în vădită contradicție, instanțele judecătorești fiind

chemate să stabilească care dintre cele două texte sunt aplicabile, ținând

seama de situația ambiguă, creată prin faptul că dispozițiile art. 298 alin.

(2) ultima liniuță C. muncii nu au prevăzut expres abrogarea dispozițiilor art.

72 din Legea nr. 168/1999, textul stipulând că se abrogă orice dispoziții

contrarii.

În situația dată, instanțele nu pot

face abstracție de dispozițiile abrogatoare prevăzute în art. 298 alin. (2)

ultima liniuță C. muncii, fiind aplicabile dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii,

chiar și în situația în care s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă, prin abrogarea implicită, și nu expresă

a prevederilor contrarii din Legea privind soluționarea conflictelor de muncă.

S-a reținut, astfel, că, în domeniul

conflictelor de muncă și al jurisdicției muncii, dreptul comun este reprezentat

de Codul Muncii, iar Legea nr. 168/1999 are aplicabilitate, numai în măsura în

care nu contravine dispozițiilor din Legea nr. 53/2003.

Relevant este și faptul că, prin decizia

nr. 254 din 24 februarie 2009, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat

asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (2) C.

muncii, respingând-o ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs pârâta SC P. SA, solicitând admiterea recursului, admiterea

cererii de sesizare a Curții Constituționale si trimiterea cauzei pentru soluționarea

excepției.

Prin încheierea din 29 octombrie

2009, Înalta Curte de Casație si Justiție a dispus suspendarea judecării cauzei,

în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În ședința publică din 24 februarie

2011, Înalta Curte de Casație si Justiție a invocat, din oficiu, excepția

perimării recursului, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc.

civ.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu art. 248 C. proc.

civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire

se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din

vina părții, timp de un an.

Perimarea este o sancțiune

procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în

primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, și are o natură

juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului

prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește,

dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un

timp îndelungat în judecată.

În raport de aceste considerații, și

având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării

judecării pricinii – 29 octombrie 2009, timp în care părțile nu au efectuat

niciun act de procedură, nesolicitând repunerea pe rol a recursului, și, în

această perioadă, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a

termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc. civ., va

constata, din oficiu, perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva

încheierii din 26 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a

II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr.

18641/63/2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de pârâta SC

P. SA împotriva încheierii din 26 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări

sociale, în dosarul nr. 18641/63/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24

februarie 2011.