ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23

aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul B.G.C. a solicitat

instanței obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata daunelor morale în cuantum de 1.200.000 RON, ca urmare a aplicării și menținerii

măsurii de siguranță prevăzute de art. 113 C. pen.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (3) C.

proc. pen.

Pe parcursul

procesului, față de întâmpinarea depusă de pârât, reclamantul și-a completat

temeiul juridic al acțiunii cu dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 189 din 2 aprilie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a respins acțiunea

reclamantului, ca atare.

Prin prisma

excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, de către pârât,

Tribunalul a reținut următoarele:

Nu poate fi reținută

excepția admisibilității introducerii prezentei acțiuni, determinat de

neîncadrarea acțiunii reclamantului în dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., deoarece acesta și-a întemeiat cererea atât pe prevederile

sus-menționate, cât și pe cele ale art. 998 - 999 C. civ.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune este, însă, întemeiată, astfel că aceasta a fost admisă,

în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 3

și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit

prevederilor legale menționate, termenul de prescripție privind exercitarea

dreptului la acțiune este de 3 ani, iar în situația în care se solicită

repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită, în prezenta cauză, fapta

ilicită constând, potrivit susținerilor reclamantului, în luarea pe nedrept a

măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, termenul de prescripție

începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În speța de față,

consecințele măsurii dispuse față de reclamant au fost cunoscute cu mult timp

înaintea introducerii acțiunii, din datele care au putut fi furnizate în

vederea soluționării cauzei reieșind faptul că acestea au fost cunoscute, cel

mai târziu, la data luării la cunoștință a conținutului raportului de expertiză

medico-legală psihiatrică la I.M.L. "Mina Minovici" București, în

cursul anului 1990, raport ce a stat la baza pronunțării Sentinței penale nr.

170/1991, prin care a fost admisă cererea reclamantului, privind încetarea măsurii

de siguranță.

De asemenea, este

întrunită și condiția cunoașterii celui care ar trebui să răspundă de paguba

pricinuită, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fapta

pentru care se solicită repararea pagubei pricinuite vizând o măsură dispusă de

un organ al statului.

Nu au fost primite

apărările reclamantului, în sensul că dreptul la acțiune nu ar fi prescris în

condițiile în care solicită obligarea la plata daunelor morale, reclamantul

urmărind, prin acțiunea formulată, repararea unui prejudiciu de natură

patrimonială.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul B.G.C., care a fost respins, ca nefondat,

prin Decizia nr. 258 A din 9 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie.

Curtea a reținut că,

prin Sentința penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a instituit

măsura de siguranță a obligării la tratament medical, în baza art. 113 C. pen.,

față de reclamant.

Prin Sentința penală

nr. 170 din 26 februarie 1991 a aceleiași judecătorii, s-a admis cererea

petentului B.G. pentru încetarea măsurii de siguranță a obligării la tratament

medical.

La baza pronunțării

acestei sentințe a stat un nou raport de expertiză medico-legală psihiatrică, în

concluziile căruia s-a menționat că starea petentului nu necesită măsuri de

siguranță cu caracter medical.

În ipoteza în care

reclamantul aprecia că, între momentul rămânerii definitive a Sentinței penale

nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a instituit măsura de

siguranță, și momentul rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 170/1991 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a dispus încetarea măsurii de siguranță,

a fost supus acestei măsuri, în mod abuziv, avea posibilitatea ca, în termen de

3 ani de la data cunoașterii conținutului raportului de expertiză medico-legală

psihiatrică, la I.M.L. București, să solicite daune morale, în temeiul art. 998

C. civ.

O acțiune întemeiată

pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu poate fi pusă în discuție întrucât nu

este incident niciunul din cazurile care dau dreptul la repararea pagubei.

În acest sens, se

constată că, pe de o parte, prin Sentința penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei

Cluj-Napoca, reclamantul nu a fost condamnat, în cursul procesului penal nu a

fost privat de libertate și nici nu i s-a restrâns libertatea în mod nelegal,

iar, pe de altă parte, această sentință este în ființă, prin Sentința penală

nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca dispunându-se doar încetarea măsurii de

siguranță a obligării la tratament medical, nu și revizuirea sentinței în baza

căreia această măsură a fost dispusă. Dimpotrivă, cererea de revizuire a

Sentinței penale nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost, definitiv,

respinsă, prin Sentința penală nr. 1117 din 20 noiembrie 2007 a aceleiași

judecătorii, definitivă prin Decizia penală nr. 43/R/2008 a Tribunalului Cluj.

Prin urmare, singurul

temei pe care reclamantul își putea întemeia acțiunea în acordarea daunelor

morale era art. 998 C. civ., iar termenul înăuntrul căruia putea promova

acțiunea era cel de 3 ani de la data la care a cunoscut concluziile raportului

de expertiză medico-legală în baza căruia, în anul 1991, prin Sentința penală

nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a dispus ridicarea măsurii de

obligare la tratament medical.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

instanța de apel a confirmat Sentința civilă nr. 189/2009 a Tribunalului Cluj,

în sensul că termenul înăuntrul căruia reclamantul putea promova acțiunea

pentru acordarea daunelor morale este de 3 ani de la data când a cunoscut

concluziile raportului de expertiză în baza căruia s-a dispus încetarea măsurii

de siguranță, prin Sentința penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Instanța a

interpretat, greșit, raportul de expertiză nr. A6/9066, efectuat de I.M.L.

București, deoarece acesta nu are caracterul unei veritabile contraexpertize

medico-legale psihiatrice, care să-l îndreptățească pe recurent la acordarea

daunelor morale, aspect ce se poate deduce și din considerentele Deciziei

penale nr. 377/R/2005 a Tribunalului Cluj, care a reținut că starea sănătății

părții s-a ameliorat.

Raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică nr. 703 din 9 februarie 2007, efectuat de I.M.L.

Cluj-Napoca, a materializat expertiza efectuată la București, stabilind și

diagnosticul de fond (tulburare de personalitate). Acest aspect a fost reținut

și de instanța de revizuire, prin Sentința penală nr. 1117/2007, în sensul că, în

anul 1981, nu a prezentat diagnosticul de psihopatie schizoidă, ci tulburare de

personalitate. Așa fiind, termenul de prescripție începe să curgă din anul

2007, când recurentul a cunoscut paguba (prejudiciul) morală și pe cel care

răspunde de ea.

Acțiunea pentru

acordarea daunelor morale a fost înaintată la data de 23 aprilie 2008, deci, în

termenul prevăzut de lege.

acțiunea trebuia admisă deoarece vizează un drept nepatrimonial, care se află

în afara domeniului de aplicare al prescripției extinctive.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe fond,

admiterea acțiunii și obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de

1.200.000 RON daune morale.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

precizat că instanța nu va avea în vedere cazurile de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 8 din același cod deoarece acestea sunt indicate, în mod

formal, de către parte.

Prin criticile

formulate, recurentul nu a adus în discuție nici modalitatea de redactare a

considerentelor deciziei și nici existența, în cuprinsul acesteia, a unor

motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi incident

cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, chiar

dacă a susținut interpretarea greșită, de către instanță, a naturii raportului

de expertiză nr. A6/9066, aceste argumente nu se circumscriu motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu consecința

schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

în sens de convenție sau act juridic unilateral, nu în sens de mijloc de probă,

categorie din care face parte raportul de expertiză în discuție.

prezentate în cadrul primului motiv de recurs tind la schimbarea situației de

fapt în legătură cu momentul, reținut de Curte, în funcție de care această

instanță a calculat termenul de prescripție privind acțiunea în despăgubiri

formulată de reclamant, respectiv de la data luării la cunoștință a raportului

de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A6/9066/1990, întocmit de I.M.L.

București, în baza căruia s-a stabilit că starea părții nu necesită măsuri de

siguranță cu caracter medical.

Recurentul solicită

ca momentul de la care să se procedeze la calculul termenului de prescripție să

fie determinat de luarea la cunoștință a raportului de expertiză medico-legală

nr. 703 din 9 februarie 2007, expertiză efectuată de I.M.L. Cluj-Napoca, punând

în discuție și valoarea probatorie a celor două mijloace de probă pentru

stabilirea certă a diagnosticului privind starea psihică a reclamantului la

data întocmirii raportului și consecințele acestuia asupra menținerii sau

încetării măsurii de siguranță la care a fost obligat.

Or, determinarea

momentului de la care instanța a calculat curgerea termenului de prescripție,

în raport de probele administrate în cauză, respectiv, expertiza întocmită în

anul 1990 și care a stat la baza încetării măsurii de siguranță, conform

Sentinței penale nr. 170 din 26 februarie 1991 pronunțate de Judecătoria

Cluj-Napoca, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi reevaluată de

prezenta instanță, față de probele administrate, și anume cele două rapoarte de

expertiză.

Aceasta deoarece

actuala structură a recursului nu mai permite o asemenea evaluare a situației

de fapt raportat la dovezile administrate, ca urmare a abrogării, prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare ce reglementa acest caz

de netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ.

Ca atare, față de

momentul de la care instanța a considerat că reclamantul a cunoscut starea sa

medicală, din punct de vedere psihic, care să-i permită să aprecieze asupra

eventualului prejudiciu suferit ca urmare a luării și menținerii măsurii de

siguranță prevăzute de art. 113 C. pen., astfel cum a fost indicat mai sus,

Curtea a procedat la aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 cu referire la

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Potrivit acestor

texte de lege, raportat la temeiul juridic al acțiunii indicat de reclamant și

reținut, ca atare, de Curte, și anume dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

termenul de prescripție al acțiunii în repararea pagubei pretinsă de reclamant

este de trei ani și începe să curgă de la data la care cel prejudiciat a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

Cum s-a stabilit, în

fapt, că reclamantul a luat cunoștință de raportul de expertiză medico-legală

nr. A6/9066 în cursul anului 1990, termenul de prescripție a dreptului la

acțiune, calculat în condițiile textului de lege sus-arătat, s-a împlinit în

cursul anului 1993, cererea de chemare în judecată fiind introdusă cu depășirea

momentului limită până la care putea fi exercitat dreptul la acțiune (cererea

fiind introdusă la 23 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj).

Față de aceste

considerente în legătură cu imposibilitatea modificării situației de fapt

stabilite de instanța de apel în legătură cu momentul de la care se calculează

termenul de prescripție nu are relevanță ce s-a decis, în privința stării

psihice a reclamantului, în alte litigii (dosarele de revizuire finalizate prin

Deciziile penale nr. 377/R/2005, respectiv Sentința penală nr. 1117/2007 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin 431/R/2008, pronunțate de Tribunalul

Cluj).

Aceasta cu atât mai

mult cu cât, în ambele procese, cererea de revizuirea fost respinsă, pentru

neîndeplinirea cerințelor cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin.

(1) lit. a) și e) C. proc. pen.

În ceea ce privește

starea psihică a reclamantului, în litigiul finalizat prin Decizia penală nr.

377/2005 s-a reținut, într-adevăr, că aceasta s-a îmbunătățit, dar ca urmare a

tratamentului medical efectuat, ceea ce a și condus la respingerea cererii de

revizuire, printre altele, pentru neîndeplinirea cerințelor art. 394 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., referitoare la existența „împrejurării noi" la data

soluționării cauzei.

În litigiul de față,

considerentele Tribunalului Cluj cu privire la „ameliorarea stării de

sănătate" a reclamantului nu au relevanță întrucât vizează perioada

ulterioară efectuării tratamentului medical, această îmbunătățire fiind chiar

determinată, după cum a reținut instanța, de tratamentul urmat până la

încetarea măsurii de siguranță, dispusă prin Sentința penală nr. 170/1991.

Or, daunele morale

pretinse de reclamant vizează perioada anterioară hotărârii sus-menționate, cât

timp măsura obligării la tratament medical a fost în vigoare, neavând

importanță ce s-a stabilit în legătură cu starea lui de sănătate după încetarea

măsurii.

Referitor la

diagnosticul reținut de instanță (în celălalt litigiu de revizuire) privind

starea psihică a reclamantului în anul 1981, sens în care partea a invocat

Sentința penală nr. 1117/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, această hotărâre nu a

fost depusă la dosar, iar, în considerentele Deciziei nr. 431/R din 6 februarie

2008 a Tribunalului Cluj (prin care s-a respins recursul declarat de revizuent

împotriva sentinței menționate), nu s-a făcut vorbire despre o asemenea

chestiune, instanța respectivă reținând, ca și în primul proces de revizuire,

că nu sunt îndeplinite condițiile art. 394 alin. (1) lit. a) și e) C. proc.

pen., sub aspectul cerințelor de legalitate prevăzute în cele două texte de

lege.

Nu se poate constata,

astfel, că cele două hotărâri penale enunțate mai sus, definitive, ar avea

autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul ce interesează dosarul de

față, și anume data de la care a cunoscut reclamantul modificarea stării sale

de sănătate psihică, autoritate de care instanțele din prezentul litigiu să nu

fi ținut seama.

În concluzie, soluția

instanței de apel este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale în materie, enunțate mai sus, în raport de situația de

fapt stabilită de această instanță.

privește caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii, în raport de

natura pretențiilor formulate, Curtea de Apel a considerat, în mod corect, că

demersul judiciar al reclamantului vizează o acțiune patrimonială,

prescriptibilă extinctiv, în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut

de art. 3 alin. (1) din Decret, deoarece, chiar dacă dreptul invocat este un

drept nepatrimonial, pretențiile formulate vizează o sumă de bani, ceea ce

conferă natură patrimonială acțiunii respective.

În consecință, în

raport de data introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul

dosarului de față și de data la care Curtea a considerat că reclamantul a

cunoscut paguba pretinsă, dreptul la acțiune este stins ca urmare a

neexercitării sale în termenul legal, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.G.C. împotriva Deciziei nr. 258 din 9 octombrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 aprilie 2010.