ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2010

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul B.G.C. a solicitat instanței obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor morale în cuantum de 1.200.000 RON, ca urmare a aplicării și menținerii măsurii de siguranță prevăzute de art. 113 C. pen. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Pe parcursul procesului, față de întâmpinarea depusă de pârât, reclamantul și-a completat temeiul juridic al acțiunii cu dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 189 din 2 aprilie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a respins acțiunea reclamantului, ca atare.

Prin prisma excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, de către pârât, Tribunalul a reținut următoarele: Nu poate fi reținută excepția admisibilității introducerii prezentei acțiuni, determinat de neîncadrarea acțiunii reclamantului în dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece acesta și-a întemeiat cererea atât pe prevederile sus-menționate, cât și pe cele ale art. 998 - 999 C. civ. Excepția prescripției dreptului la acțiune este, însă, întemeiată, astfel că aceasta a fost admisă, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit prevederilor legale menționate, termenul de prescripție privind exercitarea dreptului la acțiune este de 3 ani, iar în situația în care se solicită repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită, în prezenta cauză, fapta ilicită constând, potrivit susținerilor reclamantului, în luarea pe nedrept a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În speța de față, consecințele măsurii dispuse față de reclamant au fost cunoscute cu mult timp înaintea introducerii acțiunii, din datele care au putut fi furnizate în vederea soluționării cauzei reieșind faptul că acestea au fost cunoscute, cel mai târziu, la data luării la cunoștință a conținutului raportului de expertiză medico-legală psihiatrică la I.M.L.

"Mina Minovici" București, în cursul anului 1990, raport ce a stat la baza pronunțării Sentinței penale nr. 170/1991, prin care a fost admisă cererea reclamantului, privind încetarea măsurii de siguranță. De asemenea, este întrunită și condiția cunoașterii celui care ar trebui să răspundă de paguba pricinuită, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fapta pentru care se solicită repararea pagubei pricinuite vizând o măsură dispusă de un organ al statului. Nu au fost primite apărările reclamantului, în sensul că dreptul la acțiune nu ar fi prescris în condițiile în care solicită obligarea la plata daunelor morale, reclamantul urmărind, prin acțiunea formulată, repararea unui prejudiciu de natură patrimonială.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B.G.C., care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 258 A din 9 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Curtea a reținut că, prin Sentința penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a instituit măsura de siguranță a obligării la tratament medical, în baza art. 113 C. pen., față de reclamant. Prin Sentința penală nr. 170 din 26 februarie 1991 a aceleiași judecătorii, s-a admis cererea petentului B.G. pentru încetarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical. La baza pronunțării acestei sentințe a stat un nou raport de expertiză medico-legală psihiatrică, în concluziile căruia s-a menționat că starea petentului nu necesită măsuri de siguranță cu caracter medical.

În ipoteza în care reclamantul aprecia că, între momentul rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a instituit măsura de siguranță, și momentul rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a dispus încetarea măsurii de siguranță, a fost supus acestei măsuri, în mod abuziv, avea posibilitatea ca, în termen de 3 ani de la data cunoașterii conținutului raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, la I.M.L. București, să solicite daune morale, în temeiul art. 998 C. civ. O acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu poate fi pusă în discuție întrucât nu este incident niciunul din cazurile care dau dreptul la repararea pagubei.

În acest sens, se constată că, pe de o parte, prin Sentința penală nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul nu a fost condamnat, în cursul procesului penal nu a fost privat de libertate și nici nu i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar, pe de altă parte, această sentință este în ființă, prin Sentința penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca dispunându-se doar încetarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, nu și revizuirea sentinței în baza căreia această măsură a fost dispusă. Dimpotrivă, cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 1734/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost, definitiv, respinsă, prin Sentința penală nr. 1117 din 20 noiembrie 2007 a aceleiași judecătorii, definitivă prin Decizia penală nr. 43/R/2008 a Tribunalului Cluj.

Prin urmare, singurul temei pe care reclamantul își putea întemeia acțiunea în acordarea daunelor morale era art. 998 C. civ., iar termenul înăuntrul căruia putea promova acțiunea era cel de 3 ani de la data la care a cunoscut concluziile raportului de expertiză medico-legală în baza căruia, în anul 1991, prin Sentința penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a dispus ridicarea măsurii de obligare la tratament medical. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, instanța de apel a confirmat Sentința civilă nr. 189/2009 a Tribunalului Cluj, în sensul că termenul înăuntrul căruia reclamantul putea promova acțiunea pentru acordarea daunelor morale este de 3 ani de la data când a cunoscut concluziile raportului de expertiză în baza căruia s-a dispus încetarea măsurii de siguranță, prin Sentința penală nr. 170/1991 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Instanța a interpretat, greșit, raportul de expertiză nr. A6/9066, efectuat de I.M.L. București, deoarece acesta nu are caracterul unei veritabile contraexpertize medico-legale psihiatrice, care să-l îndreptățească pe recurent la acordarea daunelor morale, aspect ce se poate deduce și din considerentele Deciziei penale nr. 377/R/2005 a Tribunalului Cluj, care a reținut că starea sănătății părții s-a ameliorat. Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 703 din 9 februarie 2007, efectuat de I.M.L. Cluj-Napoca, a materializat expertiza efectuată la București, stabilind și diagnosticul de fond (tulburare de personalitate). Acest aspect a fost reținut și de instanța de revizuire, prin Sentința penală nr. 1117/2007, în sensul că, în anul 1981, nu a prezentat diagnosticul de psihopatie schizoidă, ci tulburare de personalitate.

Așa fiind, termenul de prescripție începe să curgă din anul 2007, când recurentul a cunoscut paguba (prejudiciul) morală și pe cel care răspunde de ea. Acțiunea pentru acordarea daunelor morale a fost înaintată la data de 23 aprilie 2008, deci, în termenul prevăzut de lege. 2. Pe de altă parte, acțiunea trebuia admisă deoarece vizează un drept nepatrimonial, care se află în afara domeniului de aplicare al prescripției extinctive. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 1.200.000 RON daune morale. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie precizat că instanța nu va avea în vedere cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 din același cod deoarece acestea sunt indicate, în mod formal, de către parte. Prin criticile formulate, recurentul nu a adus în discuție nici modalitatea de redactare a considerentelor deciziei și nici existența, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. De asemenea, chiar dacă a susținut interpretarea greșită, de către instanță, a naturii raportului de expertiză nr. A6/9066, aceste argumente nu se circumscriu motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sens de convenție sau act juridic unilateral, nu în sens de mijloc de probă, categorie din care face parte raportul de expertiză în discuție. 1. Criticile prezentate în cadrul primului motiv de recurs tind la schimbarea situației de fapt în legătură cu momentul, reținut de Curte, în funcție de care această instanță a calculat termenul de prescripție privind acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant, respectiv de la data luării la cunoștință a raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A6/9066/1990, întocmit de I.M.L.

București, în baza căruia s-a stabilit că starea părții nu necesită măsuri de siguranță cu caracter medical. Recurentul solicită ca momentul de la care să se procedeze la calculul termenului de prescripție să fie determinat de luarea la cunoștință a raportului de expertiză medico-legală nr. 703 din 9 februarie 2007, expertiză efectuată de I.M.L. Cluj-Napoca, punând în discuție și valoarea probatorie a celor două mijloace de probă pentru stabilirea certă a diagnosticului privind starea psihică a reclamantului la data întocmirii raportului și consecințele acestuia asupra menținerii sau încetării măsurii de siguranță la care a fost obligat.

Or, determinarea momentului de la care instanța a calculat curgerea termenului de prescripție, în raport de probele administrate în cauză, respectiv, expertiza întocmită în anul 1990 și care a stat la baza încetării măsurii de siguranță, conform Sentinței penale nr. 170 din 26 februarie 1991 pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi reevaluată de prezenta instanță, față de probele administrate, și anume cele două rapoarte de expertiză. Aceasta deoarece actuala structură a recursului nu mai permite o asemenea evaluare a situației de fapt raportat la dovezile administrate, ca urmare a abrogării, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare ce reglementa acest caz de netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc.

civ. Ca atare, față de momentul de la care instanța a considerat că reclamantul a cunoscut starea sa medicală, din punct de vedere psihic, care să-i permită să aprecieze asupra eventualului prejudiciu suferit ca urmare a luării și menținerii măsurii de siguranță prevăzute de art. 113 C. pen., astfel cum a fost indicat mai sus, Curtea a procedat la aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 cu referire la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Potrivit acestor texte de lege, raportat la temeiul juridic al acțiunii indicat de reclamant și reținut, ca atare, de Curte, și anume dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., termenul de prescripție al acțiunii în repararea pagubei pretinsă de reclamant este de trei ani și începe să curgă de la data la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

Cum s-a stabilit, în fapt, că reclamantul a luat cunoștință de raportul de expertiză medico-legală nr. A6/9066 în cursul anului 1990, termenul de prescripție a dreptului la acțiune, calculat în condițiile textului de lege sus-arătat, s-a împlinit în cursul anului 1993, cererea de chemare în judecată fiind introdusă cu depășirea momentului limită până la care putea fi exercitat dreptul la acțiune (cererea fiind introdusă la 23 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Cluj). Față de aceste considerente în legătură cu imposibilitatea modificării situației de fapt stabilite de instanța de apel în legătură cu momentul de la care se calculează termenul de prescripție nu are relevanță ce s-a decis, în privința stării psihice a reclamantului, în alte litigii (dosarele de revizuire finalizate prin Deciziile penale nr. 377/R/2005, respectiv Sentința penală nr. 1117/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin 431/R/2008, pronunțate de Tribunalul Cluj).

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ambele procese, cererea de revizuirea fost respinsă, pentru neîndeplinirea cerințelor cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) și e) C. proc. pen. În ceea ce privește starea psihică a reclamantului, în litigiul finalizat prin Decizia penală nr. 377/2005 s-a reținut, într-adevăr, că aceasta s-a îmbunătățit, dar ca urmare a tratamentului medical efectuat, ceea ce a și condus la respingerea cererii de revizuire, printre altele, pentru neîndeplinirea cerințelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., referitoare la existența „împrejurării noi" la data soluționării cauzei.

În litigiul de față, considerentele Tribunalului Cluj cu privire la „ameliorarea stării de sănătate" a reclamantului nu au relevanță întrucât vizează perioada ulterioară efectuării tratamentului medical, această îmbunătățire fiind chiar determinată, după cum a reținut instanța, de tratamentul urmat până la încetarea măsurii de siguranță, dispusă prin Sentința penală nr. 170/1991. Or, daunele morale pretinse de reclamant vizează perioada anterioară hotărârii sus-menționate, cât timp măsura obligării la tratament medical a fost în vigoare, neavând importanță ce s-a stabilit în legătură cu starea lui de sănătate după încetarea măsurii.

Referitor la diagnosticul reținut de instanță (în celălalt litigiu de revizuire) privind starea psihică a reclamantului în anul 1981, sens în care partea a invocat Sentința penală nr. 1117/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, această hotărâre nu a fost depusă la dosar, iar, în considerentele Deciziei nr. 431/R din 6 februarie 2008 a Tribunalului Cluj (prin care s-a respins recursul declarat de revizuent împotriva sentinței menționate), nu s-a făcut vorbire despre o asemenea chestiune, instanța respectivă reținând, ca și în primul proces de revizuire, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 394 alin. (1) lit. a) și e) C. proc. pen., sub aspectul cerințelor de legalitate prevăzute în cele două texte de lege.

Nu se poate constata, astfel, că cele două hotărâri penale enunțate mai sus, definitive, ar avea autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul ce interesează dosarul de față, și anume data de la care a cunoscut reclamantul modificarea stării sale de sănătate psihică, autoritate de care instanțele din prezentul litigiu să nu fi ținut seama. În concluzie, soluția instanței de apel este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, enunțate mai sus, în raport de situația de fapt stabilită de această instanță.

2. În ceea ce privește caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii, în raport de natura pretențiilor formulate, Curtea de Apel a considerat, în mod corect, că demersul judiciar al reclamantului vizează o acțiune patrimonială, prescriptibilă extinctiv, în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decret, deoarece, chiar dacă dreptul invocat este un drept nepatrimonial, pretențiile formulate vizează o sumă de bani, ceea ce conferă natură patrimonială acțiunii respective. În consecință, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului de față și de data la care Curtea a considerat că reclamantul a cunoscut paguba pretinsă, dreptul la acțiune este stins ca urmare a neexercitării sale în termenul legal, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul B.G.C. împotriva Deciziei nr. 258 din 9 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2010.