ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4387/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 29 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2172/2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a luat în discuție din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului I.C. și s-a apreciat în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă dispunându-se menținerea stării de arest a acestuia. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul care a susținut că în prezent temeiurile arestării preventive nu mai subzistă și a solicitat punerea sa în libertate. Verificând actele dosarului se constată că inculpatul I.C.

a fost condamnat prin sentința penală nr. 1304 din 18 aprilie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, împotriva căreia a declarat apel care a fost respins prin decizia penală nr. 529/ A din 27 mai 2005 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2941/2005. De asemenea, inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei tribunalului care face obiectul dosarului nr. 2172/2005 a Curții de Apel București, cu termen la 21 iulie 2005. Analizând recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din 28 iunie 2005 a Curții de Apel București cu privire la menținerea arestării preventive, Curtea consideră că acesta este inadmisibil. Potrivit art. 129 din Constituia României, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală din interpretarea textului rezultat, însă, că acestea, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii săi provizorii, sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea procesual penală. Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Rezultă că încheierile, ca să poată fi atacate cu apel sau recurs înaintea pronunțării hotărârii în fond sau în apel, trebuie să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie expres prevăzută de lege.

Cu privire la încheierile prin care, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., instanța de recurs a dispus în sensul menținerii arestării preventive, legea nu prevede expres că acestea sunt supuse recursului. Prin dispozițiile art. 141 C. proc. pen., s-a prevăzut că încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Rezultă că, în ceea ce privește căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul judecării cauzei penale în fond sau în apel după caz.

Prin art. 160 alin. (3) C. proc. pen., se stipulează că atunci când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, se dispune, prin încheierea motivată menținerea arestării preventive, fără a se preciza că încheierea instanței sesizată cu judecarea recursului, poate fi atacată cu recurs. Rezultă că, așa cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, nici încheierile prin care în cursul judecării recursului este menținută măsura arestării preventive nu poate fi atacate cu recurs. A recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora.

Este de reținut, că prin modul în care a fost reglementată măsura arestării preventive, legea procesual penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129, cu referire la art. 21 din Constituția României și art. 1, 5, 6 și 13 din C.A.D.O.L.F. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care Curtea de Apel Pitești, în calitate de instanță de recurs, s-a pronunțat cu privire la menținerea arestării preventive a inculpatului I.C., situație ce nu este prevăzută de legea procesual penală, ea fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc pe această cale. În consecință, Curtea urmează ca în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., să respingă recursul declarat ca fiind nefondat. Potrivit art. 192 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul I.C. împotriva încheierii din 29 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 2172/2005. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 80 lei (800.000 lei) cheltuieli judiciare, din care suma de 20 lei (200.000 lei), reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iulie 2005.