ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1213/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe calea contenciosului administrativ, reclamanta T.E. a chemat în judecată

Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând anularea hotărârii nr. 12752 din 25

noiembrie 2003 și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 42 din 13

ianuarie 2004, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta nu întrunește condițiile prevăzute de art.

1 din Legea nr. 189/2000, întrucât nu a fost supusă persecuțiilor etnice,

localitatea de unde a plecat, Buteni - Calata, aflându-se sub administrație

românească.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în

esență, că, în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea, având în vedere

că în perioada aprilie 1942 - decembrie 1942 s-a refugiat din localitatea

Sâncraiu, în localitatea Răchitele, județul Cluj, care la data respectivă

aparținea Statului Român.

Așa cum, de altfel, rezultă

și din adeverința eliberată de Primăria comunei Calatele, frontiera

româno-ungară era situată la limita hotarului între Sâncraiu, pe de o parte și

Calata și Buteni, pe de altă parte.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului, constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1

din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile prezentei legi, persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6

martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice.

Dovedirea situațiilor

prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale

eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care

aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În speță, declarațiile

martorilor S.I., S.M. și L.N., certifică refugiul reclamantei, în primăvara

anului 1942, din localitatea Buteni, județul Cluj, în localitatea Răchitele, ca

urmare a cedării Ardealului de Nord către statul maghiar.

Aceste înscrisuri se

coroborează cu precizările autorităților comunei Calatele, potrivit cărora în

perioada anilor 1940 - 1944, frontiera româno-ungară era situată la limita

hotarului, între satele Sâncraiu pe de o parte, și Calata și Buteni, pe de altă

parte, iar populația din acea zonă era obligată să se refugieze în munți, din

cauza luptelor duse la frontieră.

Rezultă, așadar, că

reclamanta a făcut dovada persecuției etnice potrivit cerințelor impuse de art.

1 și 6 din Legea nr. 189/2000, astfel că nu se justifică respingerea acțiunii

reclamantei.

Pentru considerentele

expuse, urmează a se admite recursul, a se casa sentința atacată, cu consecința

admiterii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

T.E. împotriva sentinței civile nr. 42 din 13 ianuarie 2004, a Curții de Apel

Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, admite acțiunea.

Obligă pârâta să emită o

hotărâre prin care să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr.

189/2000, cu acordarea drepturilor bănești aferente perioadei 1 aprilie 1942 -

1 decembrie 1942, începând cu data de 1 noiembrie 2003.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2005.