ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1213/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta T.E. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând anularea hotărârii nr. 12752 din 25 noiembrie 2003 și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 42 din 13 ianuarie 2004, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta nu întrunește condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000, întrucât nu a fost supusă persecuțiilor etnice, localitatea de unde a plecat, Buteni - Calata, aflându-se sub administrație românească.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență, că, în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea, având în vedere că în perioada aprilie 1942 - decembrie 1942 s-a refugiat din localitatea Sâncraiu, în localitatea Răchitele, județul Cluj, care la data respectivă aparținea Statului Român. Așa cum, de altfel, rezultă și din adeverința eliberată de Primăria comunei Calatele, frontiera româno-ungară era situată la limita hotarului între Sâncraiu, pe de o parte și Calata și Buteni, pe de altă parte. Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei legi, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice. Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În speță, declarațiile martorilor S.I., S.M. și L.N., certifică refugiul reclamantei, în primăvara anului 1942, din localitatea Buteni, județul Cluj, în localitatea Răchitele, ca urmare a cedării Ardealului de Nord către statul maghiar.

Aceste înscrisuri se coroborează cu precizările autorităților comunei Calatele, potrivit cărora în perioada anilor 1940 - 1944, frontiera româno-ungară era situată la limita hotarului, între satele Sâncraiu pe de o parte, și Calata și Buteni, pe de altă parte, iar populația din acea zonă era obligată să se refugieze în munți, din cauza luptelor duse la frontieră. Rezultă, așadar, că reclamanta a făcut dovada persecuției etnice potrivit cerințelor impuse de art. 1 și 6 din Legea nr. 189/2000, astfel că nu se justifică respingerea acțiunii reclamantei. Pentru considerentele expuse, urmează a se admite recursul, a se casa sentința atacată, cu consecința admiterii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de T.E. împotriva sentinței civile nr. 42 din 13 ianuarie 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, admite acțiunea. Obligă pârâta să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, cu acordarea drepturilor bănești aferente perioadei 1 aprilie 1942 - 1 decembrie 1942, începând cu data de 1 noiembrie 2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2005.