ÎCCJ, Decizia nr. 71/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 14 martie 2000, D.M.

s-a adresat cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București,

susținând că tatăl ei, D.S., i-ar fi sustras suma de 3.715 dolari SUA, în jurul

datei de 12 ianuarie 2000.

În concluzie, D.M. a cerut

condamnarea făptuitorului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de furt între

rude apropiate, prevăzută de art. 210 C. pen., precum și obligarea acestuia la

restituirea sumei sustrase.

Prin cereri succesive, D.M.

a recuzat pe toți judecătorii de la Judecătoria sectorului 4, apoi pe toți judecătorii de la instanțele ierarhic superioare, sesizate cu soluționarea

acestor cereri, inclusiv pe judecătorii Secției penale a instanței supreme, iar

în final și pe judecătorii celorlalte secții din Înalta Curte de Casație și

Justiție, în măsura în care li s-au repartizat, pentru judecare, cereri de

recuzare a judecătorilor din alte secții.

În acest context, la data de

24 noiembrie 2004, petiționara D.M. a formulat cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor secției civile și de proprietate intelectuală, cererea respectivă

fiind repartizată, pentru soluționare, secției de contencios administrativ și

fiscal.

Secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea

nr. 9033 din 15 decembrie 2004, a respins cererea de recuzare formulată de D.M.,

privind pe toți judecătorii secției civile și de proprietate intelectuală,

motivând că nu se constată existența nici unui caz de incompatibilitate care să

justifice recuzarea judecătorilor respectivi.

Împotriva acestei încheieri,

petiționara D.M. a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al

art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004),

se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată

numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării

alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași

articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea,

ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de

atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă

reglementării cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum, prin nici

o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză, de petiționara D.M., să fie respins ca inadmisibil, cu

obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 9033 din 15 decembrie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în dosarul nr. 8560/2004.

Obligă pe petiționară să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

azi 14 martie 2005.