ÎCCJ, Decizia nr. 129/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 martie 2000, D.M. s-a adresat cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București, susținând că tatăl ei, D.S., i-ar fi sustras suma de 3.715 dolari SUA, în jurul datei de 12 ianuarie 2000. În concluzie, D.M. a cerut condamnarea făptuitorului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de furt între rude apropiate, prevăzută de art. 210 C. pen., precum și obligarea acestuia la restituirea sumei sustrase. Prin cereri succesive, D.M. a recuzat pe toți judecătorii de la Judecătoria sectorului 4, apoi pe toți judecătorii de la instanțele ierarhic superioare, sesizate cu soluționarea acestor cereri, inclusiv pe judecătorii secției penale a instanței supreme, iar în final și pe judecătorii celorlalte secții din Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care li s-au repartizat, pentru judecare, cereri de recuzare a judecătorilor din alte secții.

În acest context, la data de 8 octombrie 2004, petiționara D.M. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor secției comerciale în dosarul nr. 8488/2004, cererea respectivă fiind repartizată, pentru soluționare, secției civile și de proprietate intelectuală. Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 6331 din 12 noiembrie 2004, a respins cererea de recuzare formulată de D.M., privind pe toți judecătorii secției comerciale, în dosarul nr. 8488/2004, motivând că nu se constată existența nici unui caz de incompatibilitate care să justifice recuzarea judecătorilor respectivi. Împotriva acestei încheieri, petiționara D.M. a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004), se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”. În urma abrogării alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea, la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă reglementării cu caracter general de la art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen. Or, în conformitate cu prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așa fiind și cum, prin nici o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul declarat în cauză, de petiționara D.M., să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 6331 din 12 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 12.691/2004. Obligă pe petiționară să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.