ÎCCJ, Decizia nr. 17/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 martie 2000, partea vătămată D.M. s-a adresat, cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București, susținând că, în jurul datei de 12 ianuarie 2004, tatăl acesteia, D.S., i-ar fi sustras suma de 3.714 dolari SUA. În concluzie, partea vătămată a cerut condamnarea făptuitorului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută de art. 210 C. pen. și obligarea acestuia, la restituirea sumei sustrase. Prin cereri succesive, D.M. a recuzat pe toți judecătorii Judecătoriei sectorului 4 și de la instanțele ierarhic superioare, sesizate cu judecarea acestor cereri, iar apoi a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în continuare, a judecătorilor altor secții ale instanței supreme, în măsura în care li s-a repartizat, spre soluționare, cererea de recuzare a judecătorilor uneia dintre secții.

În acest context, la data de 3 noiembrie 2004, petiționara D.M. a formulat cerere prin care a recuzat pe toți judecătorii secției civile și de proprietate intelectuală, cererea fiind repartizată, pentru soluționare, secției de contencios administrativ și fiscal. Secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 8046 din 4 noiembrie 2004, a respins cererea de recuzare, cu motivarea că temeiurile invocate nu constituie cazuri de incompatibilitate în accepțiunea reglementărilor Codului de procedură penală și Codului de procedură civilă. Împotriva acestei încheieri, petiționara D.M. a declarat recurs. Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G.

nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004), se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”. În urma abrogării alineatului menționat, față de reglementarea existentă în alin. (6) al aceluiași articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac”, se impune a se considera că încheierea prin care s-a respins recuzarea, la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă reglementării cu caracter general de la art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen. Or, în conformitate cu prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum prin nici o dispoziție a legii nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul declarat în cauză de petiționara D.M., să fie respins ca inadmisibil, cu obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge,ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 8046 din 4 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 8252/2004. Obligă pe petiționară să plătească statului, suma de 300.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.