ÎCCJ, Decizia nr. 17/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 14 martie 2000, partea

vătămată D.M. s-a adresat, cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4

București, susținând că, în jurul datei de 12 ianuarie 2004, tatăl acesteia, D.S.,

i-ar fi sustras suma de 3.714 dolari SUA.

În concluzie, partea vătămată a cerut

condamnarea făptuitorului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de furt

prevăzută de art. 210 C. pen. și obligarea acestuia, la restituirea sumei

sustrase.

Prin cereri succesive, D.M. a

recuzat pe toți judecătorii Judecătoriei sectorului 4 și de la instanțele

ierarhic superioare, sesizate cu judecarea acestor cereri, iar apoi a formulat cerere

de recuzare a tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și, în continuare, a judecătorilor altor secții ale instanței

supreme, în măsura în care li s-a repartizat, spre soluționare, cererea de

recuzare a judecătorilor uneia dintre secții.

În acest context, la data de 3

noiembrie 2004, petiționara D.M. a formulat cerere prin care a recuzat pe toți

judecătorii secției civile și de proprietate intelectuală, cererea fiind

repartizată, pentru soluționare, secției de contencios administrativ și fiscal.

Secția de contencios administrativ

și fiscal, prin încheierea nr. 8046 din 4 noiembrie 2004, a respins cererea de

recuzare, cu motivarea că temeiurile invocate nu constituie cazuri de

incompatibilitate în accepțiunea reglementărilor Codului de procedură penală și

Codului de procedură civilă.

Împotriva acestei încheieri,

petiționara D.M. a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al art. 52

C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004), se

prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai

cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării alineatului

menționat, față de reglementarea existentă în alin. (6) al aceluiași articol,

potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și

aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac”, se

impune a se considera că încheierea prin care s-a respins recuzarea, la care nu

se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă reglementării

cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen.

Or, în conformitate cu prevederile acestui

din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum prin nici o

dispoziție a legii nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză de petiționara D.M., să fie respins ca inadmisibil, cu

obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,ca inadmisibil, recursul

declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 8046 din 4 noiembrie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în dosarul nr. 8252/2004.

Obligă pe petiționară să plătească

statului, suma de 300.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 ianuarie 2005.