A DOUA SECȚIUNEA PENTRU STRASBURG 25 aprilie 2006 DEFINIF 25/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni, Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 aprilie 2006, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de judecată de la originea cauzei se găsește o cerere (n 23322/02) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Ibrahim Halil Yi (art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 13 decembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L (în EUR) aproximativ 20 936 EUR). Această sumă a fost plătită reclamantului la data transferului de proprietate. La 5 aprilie 1999, reclamantul a introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la Tribunalul de Mare Instanță din Birecuk. La 30 iunie 1999, Tribunalul a acordat recurentului câștig de cauză și a condamnat administrația să îi plătească o despăgubire suplimentară de 10 278 743 000 de TRL [aproximativ 24 046 EUR], însoțită de dobânzi care au fost restante la rata legală începând cu 29 aprilie 1999. La 13 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. 10. La 15 noiembrie 2001, administrația a vărsat reclamantului suma de 24 956 316 308 TRL [aproximativ 18 496 EUR]. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Akkuș c. Turcia (9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 12. Reclamantul se plânge de întârzierea administrativă în plata despăgubirilor care i-au fost acordate printr-o hotărâre și de insuficiența ratei dobânzii datorate în temeiul datoriilor la termen. În acest sens, se menționează art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 13. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 din convenție. Dies a quo din termenul respectiv ar fi 13 decembrie 1999, data la care Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. Or, reclamantul a sesizat Curtea la 13 mai 2002, adică la mai mult de șase luni de la hotărârea definitivă. 14. În cazul de față, Curtea consideră că data care trebuie reținută ca die a quo-ul termenului de șase luni este cea a întregii plăți datorate de către administrația expropriantă, și anume 15 noiembrie 2001: În consecință, prin aducerea în discuție a Curții la 13 mai 2002, reclamantul a îndeplinit cerința articolului 35 din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. 16. În al doilea rând, guvernul reproșează reclamantului că a omis să epuizeze calea de atac prevăzută la art. 105 din Codul obligațiunilor. Repararea pretinselor pierderi ca urmare a întârzierii în plata unei despăgubiri suplimentare ar fi fost posibilă în temeiul acestei dispoziții, cu condiția să se stabilească existența unui prejudiciu suferit dincolo de cel care se află compensat prin dobânzi moratorii. 17. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Akac. Turcia (hotărâre citată anterior, pp. 2678-2679, §§ 34-37. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și respinge excepția guvernului. 18. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș , menționat anterior) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că respondența trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Ea constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu nici un motiv d . . Pe fond 19. Curtea a tratat în repetate rânduri de afaceri cu chestiuni similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș , citată anterior p. 1317 alineatul (31) și Aka, citată anterior, p. 2682 alineatul (50-51). 20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ö na Õ a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este atribuită administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct care adaugă la exproprierea proprietății sale. Această întârziere determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect care trebuie să se afle între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 21. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 22. Reclamantul se plânge că durata procedurii de expropriere, care a început în 1999 cu expropriere și s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare în noiembrie 2001, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul material și moral 25. Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit pentru un prejudiciu material pe care îl evaluează la 21 220 EUR. De asemenea, solicită o sumă pentru prejudiciul moral, fără a o număra. 26. În plus, guvernul consideră că această cerere excesivă și nejustificată și solicită Curții să considere că, în cazul în care consideră că este necesară alocarea unei satisfacții, aceasta nu ar trebui, în niciun caz, să constituie o sursă de îmbogățire fără cauză. 27. având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă 2 500 EUR reclamantului ca daune materiale. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața organelor de la Strasbourg. El nu prezintă o justificare. 30. Guvernul consideră că această cerere nu este justificată. 31. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din Convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și în mod necesar și sunt rezonabile (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 3119′′, § 79, CEDH 1999-II). Deși cererea reclamantului nu este nici criptată, nici documentată, forța este totuși de acord că acesta a suportat în mod necesar anumite cheltuieli în scopul reprezentării sale în fața Curții. Prin urmare, Comisia consideră rezonabilă acordarea sumei de 500 EUR, indiferent de costuri. Interese moratorii 32. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție A spus că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute EUR) pentru daune materiale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile la data plății, care urmează să fie convertită în cărți turce noi la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 25 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
İBRAHİM HALİL YİĞİT c. TURQUIE
(Requête n
o
23322/02)
ARRÊT
25 avril 2006
25/07/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire İbrahim Halil Yiğit c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 avril 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
23322/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Ibrahim Halil Yiğit («
le requérant
»), a saisi la Cour le 13 mai 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement.
4.
Par une décision du 13 décembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 §
3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
5.
Le requérant est né en 1986 et réside à Sanliurfa.
6.
Le 27 mars 1999, la Direction de l’électricité («
l’administration
») expropria un terrain appartenant au requérant, sis dans le village de Keskince, district de Birecik (Șanlıurfa). Une commission d’experts fixa la valeur de la parcelle expropriée à 8
209
440
000 livres turques (TRL) [environ 20
936 euros (EUR)]. Ce montant fut versé au requérant à la date du transfert de propriété.
7.
Le 5 avril 1999, le requérant introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Birecik.
8.
Le 30 juin 1999, le tribunal donna gain de cause au requérant et condamna l’administration à lui verser une indemnité complémentaire de 10
278
743
000
TRL [environ 24
046 EUR], assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter du 29 avril 1999.
9.
Le 13 décembre 1999, la Cour de cassation confirma le jugement.
10.
Le 15 novembre 2001, l’administration versa au requérant la somme de 24
956
316
308
TRL [environ 18
II.
11.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Akkuș c. Turquie
(9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16) et
Aka c. Turquie
(23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§ 17-25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Le requérant se plaint du retard pris par l’administration dans le paiement des dommages et intérêts qui lui ont été accordés par une décision de justice et de l’insuffisance du taux de l’intérêt moratoire appliqué aux dettes de l’Etat. Il invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
13.
Le Gouvernement invite la Cour, en premier lieu, à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35 de la Convention. Le
dies a quo
dudit délai serait le 13 décembre 1999, date à laquelle la Cour de cassation a confirmé le jugement du première instance. Or, le requérant a saisi la Cour le 13 mai 2002, soit plus de six mois après le jugement définitif.
14.
Le requérant conteste cette thèse.
15.
En l’espèce, la Cour considère que la date à retenir comme le
dies a quo
du délai de six mois est celle du paiement entier de la somme due par l’administration expropriante, à savoir le 15 novembre 2001. Il s’ensuit qu’en saisissant la Cour le 13 mai 2002, le requérant a satisfait à l’exigence de l’article 35 de la Convention.
Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement.
16.
En deuxième lieu, le Gouvernement reproche au requérant d’avoir omis d’épuiser la voie de recours offerte par l’article 105 du code des obligations. La réparation des prétendues pertes du fait du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire aurait été possible au titre de cette disposition, à condition d’établir l’existence d’un dommage subi au-delà de celui qui se trouve compensé par les intérêts moratoires.
17.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire
Aka c. Turquie
(arrêt précité, pp.
2678-2679, §§ 34-37). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette l’exception du Gouvernement.
18.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Akkuș
, précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
19.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș
, précité
,
p. 1317, § 31, et
Aka
, précité, p.
2682, §§ 50-51).
20.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de son bien. C’est ce retard qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
21.
Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
22.
Le requérant se plaint que la durée de la procédure d’expropriation, qui a débuté en 1999 avec l’expropriation et pris fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en novembre 2001, a méconnu l’article 6 §
1 de la Convention.
23.
La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
25.
Le requérant affirme devoir être dédommagé pour un préjudice matériel qu’il évalue à 21
220 EUR. Il demande également une somme pour le dommage moral sans la chiffrer.
26.
Le Gouvernement estime cette demande excessive et non justifiée. Par ailleurs, il prie la Cour de considérer que, si elle estimait devoir allouer une satisfaction, celle-ci ne devrait, en aucun cas, constituer une source d’enrichissement sans cause.
27.
Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt
Akkuș
(précité, p.
1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde 2
500 EUR au requérant à titre de dommage matériel.
28.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
29.
Le requérant demande 2
000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les organes de Strasbourg. Il ne présente pas de justificatif.
30.
Le Gouvernement estime cette demande non justifiée.
31.
Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle qu’au titre de l’article
41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi d’autres,
Nikolova c. Bulgarie
[GC], n
o
Bien que la demande du requérant ne soit ni chiffrée ni documentée, force est néanmoins d’accepter que celui-ci a nécessairement encouru certains frais aux fins de sa représentation devant la Cour. Partant, elle estime raisonnable de lui accorder la somme de 500 EUR, tous frais confondus.
C.
Intérêts moratoires
32.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu de se prononcer sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 2
500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage matériel et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président