ÎCCJ, Decizia nr. 225/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 16 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 312/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători a respins cererea formulată de petenta SC E.O. SRL București, privind recuzarea judecătorilor L.B., vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, E.L., președintele secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.F., președintele secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva acestei încheieri, petenta a declarat recurs, precizând că motivele de nelegalitate și dezvoltarea acestora vor fi depuse printr-un memoriu separat, în termenul prevăzut de legea procesual-civilă.

Ulterior, la data de 13 septembrie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., petenta a depus motivele recursului declarat la data de 2 iunie 2005, invocând cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 din același cod. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de recuzare. Or, în raport cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu fondul. De la regula generală menționată, legea procesual-civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile de recuzare.

Mai mult, prin art. 34 alin. (2) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, recunoașterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. Este de reținut că textul menționat nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ, de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de recuzare, în sensul admiterii, nu este supusă nici unei căi de atac, iar în cazul respingerii acesteia, supusă controlului judiciar odată cu fondul, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de recuzare nu examinează și nu se pronunță asupra fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței competente, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării în fond și căi de atac a cauzei. În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de recuzare nu țin de litigiul însăși dedus spre soluționare, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 27 C. proc. civ., ce privesc nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv oferirea imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petenta SC E.O. SRL București împotriva încheierii din 16 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 312/2004, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.