ÎCCJ, Decizia nr. 225/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 mai

2005, pronunțată în dosarul nr. 312/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 judecători a respins cererea formulată de petenta SC E.O. SRL

București, privind recuzarea judecătorilor L.B., vicepreședintele Înaltei Curți

de Casație și Justiție, E.L., președintele secției comerciale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție și C.F., președintele secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei încheieri,

petenta a declarat recurs, precizând că motivele de nelegalitate și dezvoltarea

acestora vor fi depuse printr-un memoriu separat, în termenul prevăzut de legea

procesual-civilă.

Ulterior, la data de 13

septembrie 2005, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., petenta

a depus motivele recursului declarat la data de 2 iunie 2005, invocând cazurile

de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 din același cod.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții

interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii

procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin

care Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

pronunțat asupra unei cereri de recuzare.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din

același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu

fondul.

De la regula generală

menționată, legea procesual-civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă

interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile

de recuzare.

Mai mult, prin art. 34 alin.

(2) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că încheierea prin care s-a respins

recuzarea, poate fi atacată numai odată cu fondul.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuție se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul

menționat nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile

prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Astfel, atât Curtea

Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant,

cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv,

accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a

însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la

toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de

legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli

deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin

urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și

ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ, de a stabili

regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță

asupra cererii de recuzare, în sensul admiterii, nu este supusă nici unei căi

de atac, iar în cazul respingerii acesteia, supusă controlului judiciar odată

cu fondul, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță

asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat

judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi

neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum

instanța sesizată cu cererea de recuzare nu examinează și nu se pronunță asupra

fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței competente, nu s-ar

putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional,

preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se

realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării

în fond și căi de atac a cauzei. În realitate, faptele și împrejurările asupra

cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de recuzare nu

țin de litigiul însăși dedus spre soluționare, ci de asigurarea condițiilor

implicate de art. 27 C. proc. civ., ce privesc nepărtinirea și obiectivitatea

în soluționarea cauzei, respectiv oferirea imparțială a protecției judiciare,

condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, indiferent de

calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de petenta SC E.O. SRL București împotriva încheierii din 16 mai 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători,

în dosarul nr. 312/2004, ca inadmisibil.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.