ÎCCJ, Decizia nr. 126/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 11 noiembrie 2003, D.M.L.,

parte vătămată în dosarul nr. 3398/2003 al Judecătoriei sectorului 4 București,

petentă în dosar nr. 5125/2003 al Tribunalului București, secția I penală,

având ca obiect cererea de recuzare a tuturor judecătorilor judecătoriei

menționate, a depus o cerere prin care a solicitat recuzarea tuturor

judecătorilor tribunalului.

În motivarea cererii, petenta a

susținut că judecătorii Tribunalului București au început să-i aplice acesteia

amenzi, ceea ce, în opinia sa, reprezintă persecuție.

Prin încheierea pronunțată, la data

de 13 noiembrie 2003, în dosarul nr. 3618/2003, Curtea de Apel București,

secția I penală, a respins cererea petentei privitoare la recuzarea tuturor magistraților

de la Tribunalul București, reținând că aceasta nu s-a conformat dispozițiilor

cuprinse în art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri petenta

a formulat recurs, care a fost înregistrat sub nr. 5365 din 27 noiembrie 2003

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

La termenul de judecată din 4

decembrie 2003, fixat pentru judecarea recursului, petenta D.M.L. s-a prezentat

în instanță și a depus cerere scrisă prin care a solicitat recuzarea tuturor

magistraților secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea acestei cereri, petenta

a susținut că inculpatul D.S., împotriva căruia a formulat plângere prealabilă pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 210 C. pen., a afirmat că jumătate

din suma de 3714 dolari S.U.A. sustrasă părții vătămate a fost dată

judecătorilor, prin avocatul V., pentru a fi favorizat în soluționarea

procesului penal aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București.

Prin încheierea nr. 581 din 12

februarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 3452/2003, secția comercială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, cererea petentei D.M.L.,

privitoare la recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți,

reținând că motivul invocat de aceasta nu se încadrează în nici unul din

cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea procesuală penală.

Împotriva acestei din urmă

încheieri, petenta a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În motivarea recursului declarat în

cauză, petenta a formulat următoarele critici:

1 - Secția comercială a judecat

cauza, recuzată fiind.

2 - Nu s-a intrat în cercetarea

fondului, deși, la dosar, a depus declarație autentificată, în raport de

cuprinsul căreia toți judecătorii se află în cazul de incompatibilitate prevăzut

în art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la primul motiv invocat

de recurentă, se constată că, într-adevăr, petenta a formulat cerere de

recuzare a tuturor judecătorilor secției comerciale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, învestită cu soluționarea cererii de recuzare formulată de aceeași

parte împotriva tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți.

Însă această cerere a fost

soluționată la data de 4 februarie 2004, prin încheierea nr. 443 pronunțată de secția

de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr.

5640/2003, în sensul respingerii ca nefondată.

În consecință, prima critică se

constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cea de a doua critică

formulată de petentă se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Astfel, este adevărat că părțile

care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă

judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor

cauzei.

Acestei necesități în raport cu care

judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns

prin reglementarea, între altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus

la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia

sau mai multor magistrați de la soluționarea cauzei, formulând o cerere de

recuzare.

Cum, însă, un mijloc procedural

având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției nu se poate

transforma într-o procedură discreționară, la îndemâna părții, de trecere a

unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o

instanță la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor

procedurale privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau în

căi de atac, în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc. pen., cu

referire la art. 46-48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele

de recuzare.

Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C.

proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de

incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește

mai mulți judecători, această cerință a legii urmează a fi satisfăcută cu

privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii

se cere.

Or, cererea formulată de petentă nu

satisface condițiile impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției

comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de respingere a cererii

informe cu care a fost învestită, este temeinică și legală.

Ca atare, critica formulată de

petentă împotriva încheierii recurate este neîntemeiată.

În recurs, petenta a susținut că, în

raport cu declarația autentificată, anexată cererilor de recuzare, judecătorii

se află în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Potrivit textului legal invocat de

petentă în recurs, este incompatibil judecătorul de a judeca, dacă, în cauza

respectivă, „există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice

formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată”.

Potrivit declarației extrajudiciare

date de G.F. (dosarul nr. 3452/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială) inculpatul „D.S. a susținut că nu îi este frică că va fi

pedepsit pentru furtul banilor, întrucât a dat jumătate din sumă avocatului V. să-i

aranjeze procesul”.

Nu se susține în declarația

menționată, nici măcar la modul generic, că suma pretins înmânată avocatului

menționat ar fi fost înmânată judecătorilor cauzei penale aflate pe rolul

Judecătoriei sectorului 4.

Ca atare, pretinsul interes avut în

vedere de legiuitor prin art. 48 lit. d) C. proc. pen., nu poate fi afirmat

nici măcar față de judecătorii instanței de fond și, în consecință, cu atât mai

puțin față de judecătorii compunând instanțe neînvestite cu judecarea cauzei

penale menționate.

De altfel, în raport cu dispozițiile

procesual penale menționate, o cerere de recuzare nu poate privi decât

magistrații instanțelor în care se află în curs de soluționare cauza, în fond

sau căi de atac.

Așadar, criticile formulate de

petentă în recurs nu constituie cazuri de casare în sensul prevederilor art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor

judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petenta D.M.L. împotriva încheierii nr. 581, pronunțată, la data de 12

februarie 2004, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în

dosarul nr. 3452/2003, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.