ÎCCJ, Decizia nr. 126/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 11 noiembrie 2003, D.M.L., parte vătămată în dosarul nr. 3398/2003 al Judecătoriei sectorului 4 București, petentă în dosar nr. 5125/2003 al Tribunalului București, secția I penală, având ca obiect cererea de recuzare a tuturor judecătorilor judecătoriei menționate, a depus o cerere prin care a solicitat recuzarea tuturor judecătorilor tribunalului. În motivarea cererii, petenta a susținut că judecătorii Tribunalului București au început să-i aplice acesteia amenzi, ceea ce, în opinia sa, reprezintă persecuție. Prin încheierea pronunțată, la data de 13 noiembrie 2003, în dosarul nr. 3618/2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins cererea petentei privitoare la recuzarea tuturor magistraților de la Tribunalul București, reținând că aceasta nu s-a conformat dispozițiilor cuprinse în art. 52 alin. (5) C. proc.

pen. Împotriva acestei încheieri petenta a formulat recurs, care a fost înregistrat sub nr. 5365 din 27 noiembrie 2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. La termenul de judecată din 4 decembrie 2003, fixat pentru judecarea recursului, petenta D.M.L. s-a prezentat în instanță și a depus cerere scrisă prin care a solicitat recuzarea tuturor magistraților secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea acestei cereri, petenta a susținut că inculpatul D.S., împotriva căruia a formulat plângere prealabilă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 210 C. pen., a afirmat că jumătate din suma de 3714 dolari S.U.A. sustrasă părții vătămate a fost dată judecătorilor, prin avocatul V., pentru a fi favorizat în soluționarea procesului penal aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București.

Prin încheierea nr. 581 din 12 februarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 3452/2003, secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, cererea petentei D.M.L., privitoare la recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți, reținând că motivul invocat de aceasta nu se încadrează în nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea procesuală penală. Împotriva acestei din urmă încheieri, petenta a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În motivarea recursului declarat în cauză, petenta a formulat următoarele critici: 1 - Secția comercială a judecat cauza, recuzată fiind. 2 - Nu s-a intrat în cercetarea fondului, deși, la dosar, a depus declarație autentificată, în raport de cuprinsul căreia toți judecătorii se află în cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 48 lit. d) C. proc.

pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la primul motiv invocat de recurentă, se constată că, într-adevăr, petenta a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea cererii de recuzare formulată de aceeași parte împotriva tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți. Însă această cerere a fost soluționată la data de 4 februarie 2004, prin încheierea nr. 443 pronunțată de secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 5640/2003, în sensul respingerii ca nefondată. În consecință, prima critică se constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cea de a doua critică formulată de petentă se constată că și aceasta este neîntemeiată. Astfel, este adevărat că părțile care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor cauzei. Acestei necesități în raport cu care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției recuzării. Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor magistrați de la soluționarea cauzei, formulând o cerere de recuzare.

Cum, însă, un mijloc procedural având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției nu se poate transforma într-o procedură discreționară, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau în căi de atac, în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art. 46-48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare. Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește mai mulți judecători, această cerință a legii urmează a fi satisfăcută cu privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Or, cererea formulată de petentă nu satisface condițiile impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită, este temeinică și legală. Ca atare, critica formulată de petentă împotriva încheierii recurate este neîntemeiată. În recurs, petenta a susținut că, în raport cu declarația autentificată, anexată cererilor de recuzare, judecătorii se află în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc.

pen. Potrivit textului legal invocat de petentă în recurs, este incompatibil judecătorul de a judeca, dacă, în cauza respectivă, „există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată”. Potrivit declarației extrajudiciare date de G.F. (dosarul nr. 3452/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială) inculpatul „D.S. a susținut că nu îi este frică că va fi pedepsit pentru furtul banilor, întrucât a dat jumătate din sumă avocatului V. să-i aranjeze procesul”. Nu se susține în declarația menționată, nici măcar la modul generic, că suma pretins înmânată avocatului menționat ar fi fost înmânată judecătorilor cauzei penale aflate pe rolul Judecătoriei sectorului 4. Ca atare, pretinsul interes avut în vedere de legiuitor prin art. 48 lit. d) C. proc.

pen., nu poate fi afirmat nici măcar față de judecătorii instanței de fond și, în consecință, cu atât mai puțin față de judecătorii compunând instanțe neînvestite cu judecarea cauzei penale menționate. De altfel, în raport cu dispozițiile procesual penale menționate, o cerere de recuzare nu poate privi decât magistrații instanțelor în care se află în curs de soluționare cauza, în fond sau căi de atac. Așadar, criticile formulate de petentă în recurs nu constituie cazuri de casare în sensul prevederilor art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petenta D.M.L. împotriva încheierii nr. 581, pronunțată, la data de 12 februarie 2004, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 3452/2003, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.