ÎCCJ, Decizia nr. 70/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 14 martie 2000, D.M.

s-a adresat cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București,

solicitând condamnarea inculpatului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de

furt între rude apropiate, prevăzută de art. 210 C. pen., precum și obligarea

acestuia să-i restituie suma de 3714 dolari SUA.

În cuprinsul plângerii, D.M.

a susținut că, în jurul datei de 12 ianuarie 2000, tatăl acesteia, D.S., i-ar

fi sustras suma de 3714 dolari SUA.

La termenul din 20 decembrie

2001, D.M. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor de la

judecătoria menționată, această cerere fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin

încheierea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din 27 decembrie 2001,

pronunțată în dosarul nr. 8495/2001.

Ulterior, D.M. a formulat

numeroase cereri de recuzare, prin care a recuzat, succesiv, pe judecătorii

Judecătoriei sectorului 4 București, pe toți judecătorii Tribunalului

București, pe toți judecătorii Curții de Apel București, iar în final, mai

întâi pe toți judecătorii secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și apoi, tot succesiv, pe toți judecătorii celorlalte secții ale instanței

supreme, în măsura în care cererea ei de recuzare a tuturor judecătorilor unei secții

era repartizată, pentru soluționare, la o altă secție.

În acest context, prin

încheierea nr. 7459 din 8 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de D.M.,

privind recuzarea tuturor judecătorilor secției comerciale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu motivarea că situațiile invocate nu se regăsesc între

cazurile de incompatibilitate limitativ determinate de lege.

Împotriva acestei decizii,

petiționara D.M. a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al

art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004),

se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată

numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării

alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași

articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea,

ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de

atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă

reglementării cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum, prin nici

o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză, de petiționara D.M., să fie respins ca inadmisibil, cu

obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 7459 din 8

octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 6826/2004.

Obligă pe petiționară să

plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.