Decizia nr. 70/2005 — ÎCCJ · Dosar nr. 8495/2001 — recurs

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 martie 2000, D.M. s-a adresat cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București, solicitând condamnarea inculpatului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii de furt între rude apropiate, prevăzută de art. 210 C. pen., precum și obligarea acestuia să-i restituie suma de 3714 dolari SUA. În cuprinsul plângerii, D.M. a susținut că, în jurul datei de 12 ianuarie 2000, tatăl acesteia, D.S., i-ar fi sustras suma de 3714 dolari SUA. La termenul din 20 decembrie 2001, D.M. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor de la judecătoria menționată, această cerere fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din 27 decembrie 2001, pronunțată în dosarul nr. 8495/2001.

Ulterior, D.M. a formulat numeroase cereri de recuzare, prin care a recuzat, succesiv, pe judecătorii Judecătoriei sectorului 4 București, pe toți judecătorii Tribunalului București, pe toți judecătorii Curții de Apel București, iar în final, mai întâi pe toți judecătorii secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și apoi, tot succesiv, pe toți judecătorii celorlalte secții ale instanței supreme, în măsura în care cererea ei de recuzare a tuturor judecătorilor unei secții era repartizată, pentru soluționare, la o altă secție. În acest context, prin încheierea nr. 7459 din 8 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de D.M., privind recuzarea tuturor judecătorilor secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că situațiile invocate nu se regăsesc între cazurile de incompatibilitate limitativ determinate de lege.

Împotriva acestei decizii, petiționara D.M. a declarat recurs. Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004), se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”. În urma abrogării alineatului menționat, față de reglementarea din alin. (6) al aceluiași articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac”, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea, la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă reglementării cu caracter general de la art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen. Or, în conformitate cu prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așa fiind și cum, prin nici o dispoziție a legii, nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul declarat în cauză, de petiționara D.M., să fie respins ca inadmisibil, cu obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 7459 din 8 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 6826/2004. Obligă pe petiționară să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.