ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 23 octombrie 2003, reclamantul C.T. a solicitat anularea hotărârii nr. 4217

din 1 septembrie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Tulcea, prin care i

s-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că a fost strămutat abuziv, împreună cu părinții și frații

săi, în Bulgaria, în luna iunie 1941 și că s-au refugiat în România, în luna

mai 1947.

Mai arată că prin hotărârea

contestată i s-a respins netemeinic și nelegal, cererea de acordare a

drepturilor, rezultând din calitatea de strămutat și că hotărârea este lovită

de nulitate absolută, pentru că s-a emis peste termenul legal de 30 de zile, că

pe hotărâre se specifică un alt dosar, decât cel real și pentru că în locul

președintelui comisiei, aceasta este semnată de către o altă persoană.

Curtea de Apel Constanța, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 28 din 5 februarie 2004,

a respins acțiunea, reținând că reclamantul nu se încadrează în prevederile art.

1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, deoarece reclamantul și familia sa au plecat

în Bulgaria, când schimbul de populație între cele două țări era deja

finalizat, iar din România au plecat în Bulgaria, numai cetățeni români de

etnie bulgară.

În ce privește pretinsa

nulitate absolută a hotărârii, reține că din eroare s-a trecut numărul

dosarului 2002, în loc de 2003, că cererea s-a depus în iunie 2003 și s-a

soluționat în septembrie 2003 și că președintele comisiei a fost înlocuit de

locțiitorul său.

Reclamantul a declarat

recurs împotriva sentinței, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Susține că hotărârea

contestată este lovită de nulitate absolută, prin aceea că s-a emis peste termenul

legal de 30 de zile, nu este motivată corespunzător și nu este semnată de către

directorul Casei Județene de Pensii Tulcea.

Susține și că instanța a

interpretat greșit actele aflate la dosar, ca și noțiunea „persoană

strămutată”, în contradicție cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 127/2002 și că

nu a exercitat un rol activ și a tratat cu superficialitate probele

administrate în cauză.

Recursul este nefondat.

În ce privește nulitatea

absolută a hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, invocată de reclamantul-recurent,

se constată că instanța de fond a reținut corect că hotărârea nu este lovită de

nulitate.

Într-adevăr, chiar dacă art.

7 alin. (3) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost adoptată cu modificări și

completări prin Legea nr. 189/2000, prevede ca hotărârea comisiei să se

pronunțe în termenul de 30 de zile de la primirea cererii, dat fiind numărul

mare de cereri, nu se poate respecta acest termen, dar nici nu se prevede vreo

sancțiune în cazul depășirii termenului.

De asemenea, hotărârea

comisiei este motivată, chiar dacă motivarea este sumară, dar din cuprinsul ei

rezultă considerentele pentru care s-a respins cererea.

Nici susținerea că hotărârea

nu este semnată de către directorul Casei Județene de Pensii Tulcea, nu este

reală, din chiar cuprinsul hotărârii, partea finală, rezultând numele,

calitatea și semnătura acestuia, pe care s-a aplicat ștampila instituției.

Ca atare, nu se constată

existența unor motive de nulitate a hotărârii comisiei.

Neîntemeiată este și

susținerea că instanța a interpretat greșit probele dosarului.

Conform prevederilor art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

„Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la

6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează

(…) lit. c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Prin art. 6

1

din

ordonanță s-a stabilit că „Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de

către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege”.

Art. 2 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 127/2002, precizează că se înțelege prin persoană care a fost strămutată în altă

localitate, și anume, cea „care a fost mutată sau care a fost obligată să își

schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”, categorie în care

„se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele

care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat

bilateral”.

Din declarațiile martorilor

B.I., B.M. și P.G. rezultă că recurentul a fost strămutat din România, în

Bulgaria, în luna iunie 1941, cu ocazia schimbului de populație convenit prin

Tratatul de la Craiova din luna septembrie 1940.

Însă, prin acest tratat s-a

stabilit ca cetățenii români de origine etnică bulgară aflați pe teritoriul

României, să fie strămutați în Bulgaria, iar cetățenii bulgari de origine

etnică română să fie strămutați în România, în termen de 3 luni de la schimbul

instrumentelor de ratificare a tratatului.

Dar, recurentul era și este

cetățean român de origine etnică română, ca și părinții săi, iar plecarea în

Bulgaria s-a făcut mult peste termenul de 3 luni prevăzut în tratat.

Susținerea recurentului

(care reiese și din declarațiile martorilor), că el și familia sa au fost

trimiși forțat în Bulgaria, nu poate fi reținută.

De altfel, este mai

credibilă împrejurarea că aceștia au plecat de bună-voie în Bulgaria, martorul

B.I. menționând că familia sa a plecat în Bulgaria, „pentru că acolo se dădea

pământ, coloniștilor”, situație care este posibil că s-a petrecut și cu familia

recurentului.

Din nici o probă nu rezultă

că recurentul și familia sa au fost nevoiți să plece din România, în Bulgaria,

din cauza unor persecuții pe criterii etnice.

De altfel, în anul 1947 au

revenit în România, stabilindu-se tot în localitatea din care au plecat în anul

1941.

Pentru considerentele

arătate mai sus, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică, se va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 7 alin. (4)

din O.G. nr. 105/1999, art. 14 din Legea nr. 29/1990 și art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.T. împotriva sentinței civile nr. 28 din 5 februarie 2004, a Curții de

Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2005.