ÎCCJ, Decizia nr. 171/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La termenul din 1 februarie

2005, fixat pentru judecarea contestației în anulare/cererii de revizuire

formulată de Ț.C. împotriva deciziei nr. 2001 din 27 mai 2003, a Curții Supreme

de Justiție, secția de contencios administrativ, contestatorul a ridicat

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3

din Legea nr. 341/2004 și a Decretului prezidențial nr. 1168/2004.

Constatând că excepția ridicată

nu are legătură cu cauza, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, secția de

contencios administrativ și fiscal a respins-o.

Împotriva acestei încheieri,

petentul a declarat recurs, susținând că în mod greșit a fost respinsă cererea

de sesizare a Curții Constituționale.

Examinând cauza, prin prisma

criticilor formulate și în raport cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se

constată următoarele:

Secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizată

cu contestația în anulare formulată de reclamantul Ț.C. împotriva deciziei nr. 2001

din 27 mai 2003, a aceleași secții.

Prin decizia menționată,

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ț.C. împotriva sentinței nr. 1376

din 17 octombrie 2000, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că prin sentința nr. 1355 din 11

noiembrie 1999, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

a fost admisă în parte, acțiunea reclamantului Ț.C., în contradictoriu cu

Guvernul României, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din

Decembrie 1989, Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în

baza Legii nr. 42/1990, Președinția României și Comisia parlamentară pentru

controlul aplicării Legii nr. 42/1990.

A fost obligată pârâta

Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în baza Legii nr. 42/1990,

constituită conform O.U.G. nr. 79/1997, să verifice documentația care a stat la

baza eliberării certificatului de luptător, seria FD nr. 01518 și să transmită

concluziile verificării și măsurile propuse pentru acordarea brevetului,

conform art. 5 din Legea nr. 42/1990, Comisiei pentru controlul aplicării Legii

nr. 42/1990.

Întrucât recurentul se află

în posesia unei hotărâri prin care s-a rezolvat obiectul cererii, în mod corect

instanța de fond i-a respins o nouă cerere având același obiect.

Din actele dosarului rezultă

că obiectul acțiunii, în ambele dosare, privea constatarea calității de

revoluționar a reclamantului, acordarea brevetului de revoluționar și obligarea

pârâtului Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele

Revoluționarilor din Decembrie 1989, la plata daunelor morale.

Pentru a respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr.

341/2004 și a Decretului nr. 1168/2004, instanța sesizată cu soluționarea

contestației în anulare a apreciat că excepția ridicată în această etapă

procesuală nu are legătură cu cauza.

Într-adevăr, din

dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

rezultă că cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra

excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești,

este admisibilă în măsura în care îndeplinește, cumulativ, următoarele

condiții:

- excepția de

neconstituționalitate privește un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146

din Constituția României;

- soluționarea cauzei

depinde de excepția invocată, în sensul că dispoziția legală a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta;

- textul legal cu privire la

care se invocă excepția de neconstituționalitate, să nu fi făcut obiectul stabilirii

constituționalității potrivit art. 146 lit. a) din Constituția României și nici

să nu fi fost constatat ca fiind neconstituțional, printr-o decizie anterioară

a Curții Constituționale.

Or, controlul judecătoresc

în această etapă procesuală privește examinarea hotărârii irevocabile date cu

încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe

de ordin formal, restrictiv, prin prisma motivelor invocate de partea

interesată, dintre cele prevăzute de art. 317 sau 318 C. proc. civ., după caz,

în vederea retractării hotărârii atacate și repunerii cauzei în stadiul de

judecată anterior pronunțării acesteia.

Prin urmare, în mod judicios

instanța sesizată cu judecarea căii extraordinare de atac a apreciat că

soluționarea acesteia nu depinde de excepția invocată și, conform dispozițiilor

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale, prin încheierea atacată, ce se constată a fi

nesupusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizat

de recurent.

Așadar, excepția de

neconstituționalitate ar putea fi examinată prin prisma condițiilor menționate,

prevăzute în art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, numai de către

instanța de recurs, în măsura în care contestația în anulare ar fi admisă,

decizia pronunțată în recurs ar fi anulată și cauza ar fi repusă în stadiul de

judecată, anterior pronunțării hotărârii anulate.

Or, petentul a exercitat

calea de atac a recursului împotriva unei încheieri date în cursul judecării

contestației în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțate de secția

de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție.

Într-adevăr, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive

privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal

prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament

jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesual civilă a reglementat dreptul

examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul

judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a

fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile

de casare.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra

accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Totodată, determinând precis,

prin norme imperative, desfășurarea procesului civil, în fond și căi de atac,

aceleași pentru persoane aflate în situații identice, legea procesual civilă a

creat un mecanism coerent de desfășurare a acestuia, menit a constitui o

garanție a egalității părților, a protejării judiciare imparțiale a drepturilor

deduse judecății.

Petentul a declarat recurs

împotriva încheierii prin s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

în cursul judecării contestației în anulare formulată împotriva unei hotărâri

irevocabile.

Or, sub un prim aspect,

caracterul autonom al încheierii este exclus de dispozițiile art. 255 alin. (2)

C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit

regulii generale stabilite prin art. 299 teza a II-a C. proc. civ., cu referire

la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate numai odată

cu fondul.

Este adevărat că legea

procesual civilă a stabilit și o excepție de la regula generală menționată, cu referire

la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, situație de strictă

interpretare ce nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, încheierea prin

care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale este supusă

regulii generale privitoare la căile de atac, în condițiile stabilite de legea

procesual civilă pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză.

Or, decizia ce se va

pronunța în soluționarea contestației în anulare, este o hotărâre irevocabilă

care, neîncadrându-se în categoria hotărârilor prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., nu este susceptibilă de reformare prin declararea unui nou recurs.

Prin urmare, neîndeplinită

fiind una din condițiile de exercitare a căilor de atac, ce se cer a fi

întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de lege

susceptibilă de reformare pe calea exercitării recursului, acesta apare ca

fiind inadmisibil potrivit dreptului comun.

Este adevărat că prin art. 29

alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit că „încheierea

(

cu referire la încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale) poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat

superioară, în termen de 48 ore de la pronunțare”

.

Însă, prin textul menționat,

legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente

ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor civile, a înlăturat în acest

caz, posibilitatea atacării încheierii și cu apel, eliminând această cale de

atac.

Ca atare, încheierea prin

care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată

cu recurs, exclusiv în situația pronunțării acesteia în cursul judecării în

fond a cauzei sau în calea de atac a apelului.

În fine, în raport cu

caracterul irevocabil al hotărârilor pronunțate de secțiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu excepția secției penale în cazuri determinate, precum

și a normelor atributive de competență, cu referire la completul de 9

judecători, stabilite prin Legea nr. 304/2004, recursul apare ca fiind

inadmisibil și potrivit legii speciale.

Ca atare, excepția se

constată a fi întemeiată.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul declarat de petentul Ț.C., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul Ț.C. împotriva încheierii din 1 februarie 2005,

pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 2187/2003.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.