ÎCCJ, Decizia nr. 171/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La termenul din 1 februarie 2005, fixat pentru judecarea contestației în anulare/cererii de revizuire formulată de Ț.C. împotriva deciziei nr. 2001 din 27 mai 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, contestatorul a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 și a Decretului prezidențial nr. 1168/2004. Constatând că excepția ridicată nu are legătură cu cauza, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, secția de contencios administrativ și fiscal a respins-o. Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs, susținând că în mod greșit a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate și în raport cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele: Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizată cu contestația în anulare formulată de reclamantul Ț.C. împotriva deciziei nr. 2001 din 27 mai 2003, a aceleași secții. Prin decizia menționată, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ț.C. împotriva sentinței nr. 1376 din 17 octombrie 2000, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin sentința nr. 1355 din 11 noiembrie 1999, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a fost admisă în parte, acțiunea reclamantului Ț.C., în contradictoriu cu Guvernul României, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în baza Legii nr. 42/1990, Președinția României și Comisia parlamentară pentru controlul aplicării Legii nr. 42/1990. A fost obligată pârâta Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în baza Legii nr. 42/1990, constituită conform O.U.G. nr. 79/1997, să verifice documentația care a stat la baza eliberării certificatului de luptător, seria FD nr. 01518 și să transmită concluziile verificării și măsurile propuse pentru acordarea brevetului, conform art. 5 din Legea nr. 42/1990, Comisiei pentru controlul aplicării Legii nr. 42/1990.

Întrucât recurentul se află în posesia unei hotărâri prin care s-a rezolvat obiectul cererii, în mod corect instanța de fond i-a respins o nouă cerere având același obiect. Din actele dosarului rezultă că obiectul acțiunii, în ambele dosare, privea constatarea calității de revoluționar a reclamantului, acordarea brevetului de revoluționar și obligarea pârâtului Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, la plata daunelor morale. Pentru a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 și a Decretului nr. 1168/2004, instanța sesizată cu soluționarea contestației în anulare a apreciat că excepția ridicată în această etapă procesuală nu are legătură cu cauza.

Într-adevăr, din dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, este admisibilă în măsura în care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții: - excepția de neconstituționalitate privește un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146 din Constituția României; - soluționarea cauzei depinde de excepția invocată, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta; - textul legal cu privire la care se invocă excepția de neconstituționalitate, să nu fi făcut obiectul stabilirii constituționalității potrivit art. 146 lit. a) din Constituția României și nici să nu fi fost constatat ca fiind neconstituțional, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Or, controlul judecătoresc în această etapă procesuală privește examinarea hotărârii irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal, restrictiv, prin prisma motivelor invocate de partea interesată, dintre cele prevăzute de art. 317 sau 318 C. proc. civ., după caz, în vederea retractării hotărârii atacate și repunerii cauzei în stadiul de judecată anterior pronunțării acesteia. Prin urmare, în mod judicios instanța sesizată cu judecarea căii extraordinare de atac a apreciat că soluționarea acesteia nu depinde de excepția invocată și, conform dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, prin încheierea atacată, ce se constată a fi nesupusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizat de recurent. Așadar, excepția de neconstituționalitate ar putea fi examinată prin prisma condițiilor menționate, prevăzute în art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, numai de către instanța de recurs, în măsura în care contestația în anulare ar fi admisă, decizia pronunțată în recurs ar fi anulată și cauza ar fi repusă în stadiul de judecată, anterior pronunțării hotărârii anulate. Or, petentul a exercitat calea de atac a recursului împotriva unei încheieri date în cursul judecării contestației în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțate de secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Într-adevăr, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului civil, în fond și căi de atac, aceleași pentru persoane aflate în situații identice, legea procesual civilă a creat un mecanism coerent de desfășurare a acestuia, menit a constitui o garanție a egalității părților, a protejării judiciare imparțiale a drepturilor deduse judecății. Petentul a declarat recurs împotriva încheierii prin s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, în cursul judecării contestației în anulare formulată împotriva unei hotărâri irevocabile. Or, sub un prim aspect, caracterul autonom al încheierii este exclus de dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit regulii generale stabilite prin art. 299 teza a II-a C. proc.

civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate numai odată cu fondul. Este adevărat că legea procesual civilă a stabilit și o excepție de la regula generală menționată, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, situație de strictă interpretare ce nu se regăsește în cauză. Prin urmare, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale este supusă regulii generale privitoare la căile de atac, în condițiile stabilite de legea procesual civilă pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză. Or, decizia ce se va pronunța în soluționarea contestației în anulare, este o hotărâre irevocabilă care, neîncadrându-se în categoria hotărârilor prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., nu este susceptibilă de reformare prin declararea unui nou recurs. Prin urmare, neîndeplinită fiind una din condițiile de exercitare a căilor de atac, ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de lege susceptibilă de reformare pe calea exercitării recursului, acesta apare ca fiind inadmisibil potrivit dreptului comun. Este adevărat că prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit că „încheierea ( cu referire la încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale) poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 ore de la pronunțare” . Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc.

civ., ci, din considerente ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor civile, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii și cu apel, eliminând această cale de atac. Ca atare, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs, exclusiv în situația pronunțării acesteia în cursul judecării în fond a cauzei sau în calea de atac a apelului. În fine, în raport cu caracterul irevocabil al hotărârilor pronunțate de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepția secției penale în cazuri determinate, precum și a normelor atributive de competență, cu referire la completul de 9 judecători, stabilite prin Legea nr. 304/2004, recursul apare ca fiind inadmisibil și potrivit legii speciale.

Ca atare, excepția se constată a fi întemeiată. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul declarat de petentul Ț.C., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul Ț.C. împotriva încheierii din 1 februarie 2005, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2187/2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2005.