ÎCCJ, Decizia nr. 88/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 969 din 9 octombrie 2003, Tribunalul București, Secția a I-a penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul K.G., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001. S-a dedus din pedeapsă, perioada arestării preventive, cu începere de la 13 decembrie 2002, până la 9 octombrie 2003, prelungindu-se această măsură, până la data de 10 noiembrie 2003. Împotriva sentinței, procurorul și inculpatul au declarat apel. Prin decizia penală nr. 716/A din 27 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis ambele apeluri și, schimbând încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (2) și (3) C. pen., a condamnat pe inculpat, pentru această infracțiune, la 7 ani închisoare.

Procurorul și inculpatul au declarat recurs, împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 9 martie 2004. Prin încheierea din 22 ianuarie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că măsura arestării preventive este temeinică și legală și, întemeindu-se pe prevederile art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpat. Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 b , introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în M. Of.

nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. Este adevărat că, potrivit alin. (4) din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160 a alin. (2) aplicându-se, în mod corespunzător”. Această dispoziție trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc.

pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”. Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”. Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil. De altfel, încheierea instanței de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate. Totodată, se va dispune ca onorariul cuvenit interpretului de limbă neogreacă să fie plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul K.G., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. 370/2004. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 800.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Onorariul, pentru interpretul de limba greacă V.I., se va achita din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pronunțată, în ședință publică, azi, 23 februarie 2004.