ÎCCJ, Decizia nr. 88/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 969 din 9

octombrie 2003, Tribunalul București, Secția a I-a penală, a condamnat, între

alții, pe inculpatul K.G., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001.

S-a dedus din pedeapsă, perioada

arestării preventive, cu începere de la 13 decembrie 2002, până la 9 octombrie

2003, prelungindu-se această măsură, până la data de 10 noiembrie 2003.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 716/A din 27

noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis ambele

apeluri și, schimbând încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de

proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (2) și (3) C. pen., a condamnat pe

inculpat, pentru această infracțiune, la 7 ani închisoare.

Procurorul și inculpatul au declarat

recurs, împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la

9 martie 2004.

Prin încheierea din 22 ianuarie

2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că

măsura arestării preventive este temeinică și legală și, întemeindu-se pe

prevederile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpat.

Inculpatul a declarat recurs, împotriva

acestei încheieri.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

, introdus

în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația

instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea

și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest

articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4)

din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se, în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată,

însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea

de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății,

privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care

se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă

este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este

pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea

vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat

trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de

recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea

posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei

firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în

acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,

din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă

totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac

poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

Totodată, se va dispune ca onorariul

cuvenit interpretului de limbă neogreacă să fie plătit din fondul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul K.G., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr.

370/2004.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 800.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Onorariul, pentru interpretul de

limba greacă V.I., se va achita din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

23 februarie 2004.