ÎCCJ, Decizia nr. 221/2005

Asupra cererii de sesizare a

Curții Constituționale și a contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 129 din 16

mai 2005, Completul de 9 judecători a respins, ca inadmisibil, recursul

declarat de petenta D.M. împotriva încheierii nr. 6331 din 12 noiembrie 2004,

pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 12.691/2004.

Împotriva acestei hotărâri,

petenta a formulat contestație în anulare, fără a invoca nici unul din cazurile

de contestație prevăzute în art. 386 C. proc. pen.

Petenta a susținut că la

termenul din 16 mai 2005, fixat pentru judecarea recursului, a fost în

imposibilitate de a se prezenta în instanță, în raport cu împrejurarea că la

aceeași dată se judeca cauza formând obiectul dosarului nr. 18.191/2001 al

Judecătoriei sectorului 4 București, în care aceasta avea calitate de

contestator.

Aceasta a încunoștiințat în

scris instanța de recurs, cu privire la împrejurarea menționată, prin cerere

depusă în data de 12 mai 2005, la Registratura Generală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În concluzie, petenta a

solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și, în

rejudecare, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

La termenul fixat pentru

judecarea contestației în anulare, contestatoarea a invocat excepția de

neconstituționalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituția României.

S-a susținut că, în forma

actuală, normele Codului de procedură penală nu asigură dreptul la un proces

echitabil, întrucât nu cuprinde dispoziții care să angajeze răspunderea

judecătorului, în sensul sancționării interesului manifestat de magistrat, cu

consecința prejudicierii unei părți.

Cererea de sesizare a Curții

Constituționale urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Din dispozițiile Legii nr.

47/1992, republicată, rezultă garantarea supremației Constituției și, implicit,

garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Cum, însă, garantarea

drepturilor și libertăților fundamentale este egală, nediscriminatorie, cu

referire la controlul de constituționalitate a posteriori, prin art. 29 din

actul normativ menționat au fost stabilite condițiile în raport cu îndeplinirea

sau neîndeplinirea cărora excepția de neconstituționalitate ridicată în fața

instanțelor judecătorești este supusă justiției constituționale.

În cauză, aceste condiții nu

sunt îndeplinite, atâta timp, cât partea invocă, în susținerea excepției de

neconstituționalitate, ipotetice împrejurări ce își au soluția în dispozițiile art.

50-53 C. proc. pen., iar instanța a fost învestită cu o contestație în anulare,

cale de atac al cărei scop, condiții de exercitare și finalitate este supusă

dispozițiilor art. 386-392 C. proc. pen. și care, totodată, fac dovada că între

principiul autorității de lucru judecat, care are ca finalitate împiedicarea

unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate și principiul

aflării adevărului, condiție

sine qua non

a unui proces echitabil,

legiuitorul a optat în favoarea acestuia din urmă.

În fine, potrivit art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituțională se pronunță numai

asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a

putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Așadar, în raport cu

dispoziția legală menționată, rezultă că excede competenței instanței de

control constituțional, complinirea unor omisiuni de legiferare.

Cum nu se poate substitui

legiuitorului pozitiv, Curtea Constituțională s-a pronunțat constant în sensul

respingerii, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate, ridicate

în fața instanțelor judecătorești, care priveau omisiuni ale legiuitorului,

chiar dacă o asemenea omisiune ar fi fost reală.

Or, criticile formulate de

petentă privesc o pretinsă omisiune, cu referire la regulile de desfășurare a

procesului penal, fără a preciza, de altfel, în ce consistă aceasta.

Drept urmare, cererea de

sesizare a Curții Constituționale, formulată de petenta D.M., urmează a fi

respinsă, ca nefondată, și sub aspectul acestui considerent.

Contestația în anulare este

nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Fără a-l invoca textual,

exercitând calea extraordinară de atac, petenta a vizat cazul de contestație

prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 386 lit. b) C. proc.

pen., „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare”.

Din economia textului

menționat rezultă că acest caz de anulare a hotărârii atacate, cu contestație

în anulare și repunerea procesului în etapa anterioară pronunțării acesteia

impune îndeplinirea, cumulativă a trei condiții privind legala îndeplinire a

procedurii de citare a părții, imposibilitatea acesteia de a se prezenta la

termenul de judecată a recursului, precum și imposibilitatea încunoștințării

instanței.

În cauză, două dintre cele

trei condiții menționate se constată a fi neîndeplinite în cauză.

Astfel, petenta a invocat

imposibilitatea prezentării la termenul fixat pentru judecarea recursului,

datorată împrejurării că este citată, în aceeași dată, într-o altă cauză

penală.

Or, în sensul textului

menționat nu constituie imposibilitate de prezentare, cazul previzibil.

Așadar, cea de a doua

condiție, privind imposibilitatea de prezentare a părții, datorată unor

împrejurări care ar putea fi apreciate ca având un caracter excepțional,

imprevizibil, nu este îndeplinită, cu referire la faptul citării petentei, în

calitate de contestatoare, într-o altă cauză, aflată pe rolul altei instanțe.

Totodată, petenta a

înștiințat instanța cu privire la acest aspect și a solicitat amânarea

judecării recursului, întemeiat pe acest motiv.

Or, cea de a treia condiție,

ce se cere a fi întrunită cumulativ, privește imposibilitatea înștiințării

instanței, ca împrejurare insurmontabilă ce trebuie, de asemenea, dovedită.

Ca atare, nefiind întrunite

două dintre cele trei condiții ce se cer întrunite cumulativ pentru a se putea

reține acest caz de contestație, contestația în anulare se constată a fi

nefondată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge contestația în anulare formulată

de petenta D.M. împotriva deciziei pronunțate în recurs, ca nefondată.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale, ca nefondată.

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de petenta D.M.

împotriva deciziei nr. 129 din 16

mai 2005, pronunțată de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în dosarul nr. 308/2004.

Obligă contestatoarea, la

plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.