ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1690/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1690/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

183/F-CONT din 30 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții B.I.,

A.M., G.I., S.C.I., P.L., S.M., I.G., F.M., D.D., P.A.M., E.C.I., A.E., G.M.A.,

P.C., R.A., D.(M.R.)AM., B.E.L., F.E., V.F., A.G., A.G.A, P.A., A.B., A.D., A.V.,

O.D.A. și F.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, și a anulat adresa din 3 iulie 2009 emisă de

conducătorul autorității pârâte, prin care s-a dispus, cu începere de la data

de 10.07.2009, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 fără

includerea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar

această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și

pentru viitor.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că adresa în discuție

reprezintă un act administrativ, în condițiile în care a fost emisă în regim de

putere publică, cu consecințe directe asupra raporturilor de serviciu ale

reclamanților, în sensul diminuării drepturilor salariale ale acestora.

Pe fondul

cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că sporul solicitat de

reclamanți constituie un drept salarial, stabilit prin lege, a cărui legalitate

a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile iar autoritatea

pârâtă nu este competentă să emită un act administrativ prin care să diminueze

ori să eșaloneze plata acestui drept.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., invocând următoarele critici de nelegalitate ale

sentinței:

Adresa

contestată nu constituie un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci

o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți

ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese; în concret, este

vorba despre o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și

terțiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.

71/2009, coroborat cu Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002; ca atare,

susține recurentul, această adresă nu poate face obiectul controlului de

legalitate la instanța de contencios administrativ;

Adresa în

discuție nu dispune asupra unei părți a salariului aflat în plată deoarece, în

realitate, este vorba de un spor care se plătea exclusiv persoanelor care

dețineau hotărâri judecătorești prin care M.J.L.C. era obligat la plata acestor

drepturi „în continuare" sau „pentru viitor";

În speță,

sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, întrucât sporul de 50% nu face

parte din salariul magistraților; astfel, O.U.G. nr. 27/2006 nu cuprinde nicio

dispoziție referitoare la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar

Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin O.G. nr. 83/2000. În plus, arată

recurentul, prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut următoarele: „în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte

drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată,

constată că judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți, precum și

personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv

salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000,

aprobată prin Legea nr. 334/2001".

După

pronunțarea acestei decizii, instanțele judecătorești au admis acțiunile și au

apreciat că art. 47 din Legea nr. 50/1996 este în vigoare.

Prin

decizia nr. 838/2009, Curtea Constituțională a constatat existenta unui

conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o

parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.

Ca atare,

se arată în cererea de recurs, după pronunțarea acestei decizii, instanțele nu

mai pot aplica decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În cauză

nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât O.U.G. nr.

71/2009 a intrat în vigoare la data de 18 iunie 2009, iar obligația de plată a

drepturilor salariale aferente lunii iunie a devenit exigibilă la data de 10

iulie 2009.

Analizând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de

art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în

raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare

juridică adecvată.

Așa cum

s-a reținut anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă anularea

adresei nr. 76602 din 03 iulie 2009 emisă de conducătorul autorității

recurente.

Prin acest

act, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale

aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru

risc și suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a

arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și

pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze

conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume

prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar.

În

preambulul acestui act administrativ au fost invocate: prevederile O.U.G. nr.

34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor

măsuri financiar-contabile; dispozițiile Primului-Ministru, transmise prin

adresa nr. 51948 din 06 mai 2009 privind încadrarea în cheltuielile de personal

aprobate pentru anul 2009;

Adresa nr.

292.443 din 26 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice prin care

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a fost informat că fondurile

prevăzute la Titlul I „Cheltuieli de personal" nu pot fi majorate,

întrucât nu pot fi identificate surse suplimentare, iar condiționalitățile

impuse de organismele financiare internaționale în domeniul cheltuielilor

bugetare, în special, al cheltuielilor de personal asumate pe Guvernul României

trebuie respectate de toți ordonatorii de credite; faptul că fondurile

prevăzute de Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 18/2009 pentru plata

sumelor reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

au fost epuizate; prevederile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume

prevăzute în titluri executorii.

Înalta

Curte apreciază că, în speța de față, nu poate fi primită critica recurentului

în sensul negării caracterului de act administrativ a adresei nr. 76602 din 3

iulie 2009.

În mod

evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element

esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai

precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru

activitatea prestată în luna iunie 2009.

În plus,

măsura supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere

publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv,

a O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu

se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de

comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum în mod

eronat susține recurentul.

În

prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate

sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către

destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În

sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5)

și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional

precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în

Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul

actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil

al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte

cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

Pe linia

acestor considerente teoretice se înscrie și practica Curții Constituționale

din țara noastră, a cărei jurisprudență apără principiul legalității, care

trebuie să guverneze activitatea administrației publice.

De altfel,

în mod constant, instanța constituțională a reafirmat că legalitatea trebuie să

stea la temelia tuturor raporturilor juridice într-un stat de drept.

În

concepția Legii contenciosului administrativ român, prin noțiunea de exces de

putere se înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice,

prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

Limitele

dreptului de apreciere din partea administrației publice sunt date tocmai de

limitele drepturilor cetățenilor, prevăzute de Constituție și de lege.

Cu alte

cuvinte, unde începe dreptul cetățeanului se încheie dreptul de apreciere al

administrației.

De

asemenea, se poate afirma că, în raport de principiul consacrat de art. 16

alin. (2) din Constituție, nu este de conceput exercitarea dreptului de

apreciere în afara legii.

5) În

speța de față, este nefondată critica recurentului privind aplicabilitatea

dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, în raport de argumentele care vor fi expuse

în continuare.

În primul

rând, ordonanța în discuție, după cum se arată chiar în titulatura sa, se

referă la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Preambulul

acestui act normativ face trimitere la titlurile executorii emise anterior

intrării în vigoare a ordonanței.

Așadar,

este vorba despre titlurile executorii emise anterior datei de 18.06.2009, când

ordonanța a fost publicată în M. Of. nr. 416/2009.

De

asemenea, art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009 prevede faptul că plățile restante la

sumele aferente titlurilor executorii aflate sunt incidența prevederilor O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte

financiare în sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009

și a dispozițiilor ordinului Ministrului Justiției, al Ministrului Economiei și

Finanțelor, al Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind

modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii

emise până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2008 se execută cu

respectarea prevederilor art. 1 și 2.

În plus,

nu se poate pune problema incidenței art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009,

care menționează faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești

având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în

favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de

31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare în perioada

2010-2012.

Un

argument în acest sens îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor

salariale aferente lunii iunie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării

în vigoare a acestei ordonanțe.

Dacă s-ar

accepta punctul de vedere al autorității publice recurente, în sensul că sporul

salarial aflat în discuție a fost acordat pe cale jurisprudențială, nu se poate

concepe admiterea ideii de retroactivitate a unei norme cu putere de lege.

Art. 15

alin. (2) din Constituție consacră principiul neretroactivității legii,

prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

Pe acest

aspect, trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea

regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii

actului.

În

jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a

fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis impunerea

lui și în privința actelor administrative.

De

asemenea, trebuie subliniat faptul că interdicția retroactivității actelor

administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

În speța

de față, instanța de contencios administrativ constată că este în prezența unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o

normă cu putere de lege. Această situație conduce la încălcarea principiului

anterior individualizat la momentul emiterii actului administrativ contestat.

Înalta

Curte nu poate reține critica recurentului în sensul că autoritatea publică

emitentă a actului administrativ contestat a avut în vedere lipsa de fonduri

pentru înlăturarea de la plată a acestui spor salarial întrucât executarea unei

hotărâri judecătorești irevocabile constituie o obligație legală a statului,

sens în care s-a pronunțat în mod constant și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Ca atare,

în raport cu argumentele anterior prezentate, rezultă că recurentul a acționat

cu exces de putere la momentul emiterii actului administrativ contestat, fapt

ce determină nelegalitatea acestuia.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva

sentinței nr. 183/F-CONT din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.