ÎCCJ, Decizia nr. 56/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1742 din 9 noiembrie 2010 a

Secției Penale a Înaltei Curți

de

Casație și Justiție a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de

petentul A.l. împotriva rezoluției nr. 6225/2985/VI11/1/2010

din 15 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de

urmărire penală și criminalistică,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat, cu motivarea că plângerea petentului nu a fost

îndreptată

împotriva unei soluții de

neîncepere a urmăririi penale dintre cele prevăzute

expres și limitativ de dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe, petentul A.l. a

declarat recurs,

solicitând,

potrivit motivelor de recurs depuse în scris la, admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și

rejudecarea cauzei cu valorificarea

actelor

probatorii, susținând „în esență” că: sentința atacată a fost pronunțată

cu încălcarea prevederilor art. 10 lit. j), art. 48

lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2)

C. proc. pen., art. 62, art. 277, art. 278

1

alin. (2) și art.

12 C. proc. pen.

, art. 6 din Legea nr.

304/2004 și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

, Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este

fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după

respingerea

plângerii făcute conform art.

275 – art. 278 C. proc. pen., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori după

caz a

rezoluției de clasare, de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale, date

de procuror, persoana vătămată, precum și orice

persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare,

potrivit art. 277 și art.

278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza

în primă

instanță.

Rezultă așadar, din cuprinsul normelor legale

enunțate, că plângerea care

are un asemenea temei vizează exclusiv o

rezoluție sau ordonanță a

procurorului de

netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate în temeiul art. 275 – art. 278

C. proc. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea

constată că plângerea

petentului

adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul

controlului judecătoresc reglementat de prevederile

art. 278

1

C. proc. pen.

,

întrucât nu privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de

procuror, iar din examinarea actelor dosarului

rezultând că Parchetul de pe

lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de

netrimitere

în judecată.

Invocarea de către recurentul petent a

prevederilor art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel

cum s-a arătat, nu sunt incidente

dispozițiile

art. 278

1

C. proc. pen., deoarece petentul nu a făcut

dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva

căreia să

fi făcut plângerea cu care a investit instanța de fond .

Referitor la criticile petentului vizând

încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C. proc. pen.

, art. 278

1

alin. (12) C. proc. pen.,

Curtea apreciază că

acestea sunt

nefondate, întrucât cazurile de incompatibilitate pot fi invocate pe calea unei

cereri de recuzare a magistraților investiți cu soluționarea în primă

instanță

a cauzei, cerere neformulată de petent.

În ceea ce privesc susținerile recurentului

petent, în sensul nerespectării

termenelor prevăzute de art. 277 C.

proc. pen., sunt

neîntemeiate, având în

vedere caracterul de recomandare al normelor cuprinse

în conținutul

acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de prima instanță nu

reprezintă o încălcare a dispozițiilor

art.

6 din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Constituția României, întrucât

instanța a procedat la o riguroasă interpretare a

normelor arătate, limitarea

dreptului

de a acționa în instanță și condiționarea exercitării acestuia de

îndeplinirea unor cerințe legale neconstituind o

îngrădire a accesului liber la

justiție.

Criticile recurentului petent reiau în esență

aspectele invocate în plângerea

penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum

s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă

procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o

concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în

baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petentul A.l. împotriva sentinței nr. 1742 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 6921/1/2010.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul petent va fi

obligat la

plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petentul A.I.

împotriva sentinței nr.

1742 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

6921/1/2010.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

februarie 2011.