ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2450/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată, reclamantul C.M.I. a solicitat în contradictoriu cu B.C.R. SA, SUCURSALA PIATRA NEAMȚ, anularea clauzelor abuzive care fac obiectul art. 5 și art. 6 din contractul nr. 2008458888/2008 precum și a clauzelor abuzive cuprinse la art. 4.2 - 4.5, 4.13 din actul adițional la contract. Prin aceeași cerere a solicitat și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă majorată. Prin sentința civilă nr. 550/COM din 8 iunie 2010, Tribunalul Neamț a respins excepția inadmisibilității și acțiunea ca nefondată.

A reținut, în esență, că excepția invocată cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile este neîntemeiată, deoarece s-a făcut dovada că reclamantul a încercat anterior introducerii cererii de chemare în judecată concilierea, cu adresa nr. 1389 din 22 februarie 2010, pârâta exercitând un refuz abuziv sub pretextul caracterului informal al acestei convocări la conciliere. Pe fond, a reținut că la data de 26 iunie 2008, reclamantul a încheiat cu B.C.R., sucursala județeană Neamț, contratul de credit nr. 2008458888 pentru suma de 176.300 Euro, conform dispozițiilor art. 1 din anexa la contract creditul urmând a fi utilizat de reclamant pentru investiții imobiliare. Potrivit dispozițiilor art. 5 din contract s-a stabilit că la data încheierii contractului dobânda curentă este de 7,4 % pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior.

Dobânda fixă se menține constant pe o perioadă de 12 luni cu excepțiile prevăzute de pct. 7 și 8. După această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R. la care se adaugă 1,5 iar potrivit alin. (6) dobânda anuală efectivă (DAE) la data semnării contractului este de 8,7% pe an. Susținerea reclamantului potrivit căreia sunt abuzive clauzele inserate în contract la art. 5 și art. 6 s-a apreciat ca nefondată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, este considerată clauză abuzivă, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, în cauză nu se poate aprecia că reclamantul a fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat. Reclamantul a optat pentru acest credit deși în oferta băncii se regăseau și alte tipuri de credite cu condiții diferite în ceea ce privește dobânda. Deși condițiile creditării pentru produsul acceptat de reclamant erau prestabilite de bancă, reclamantul a avut cunoștință de clauzele contractului, dovadă și faptul că a optat pentru o dobândă fixă în primul an de rambursare și variabilă ulterior, contractul propus de pârâtă fiind adus la cunoștința reclamantului, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, instanța a constatat că prin contractul încheiat de părți, pârâta a respectat dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g) din O.G.

nr. 21/1992. Astfel, clauza prevăzută la art. 5, teza a 2-a, potrivit căreia dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă la care se adaugă 1,5, corespunde exigențelor instituite de art. 9 lit. g) pct. 2 lit. g) care stabilește că în cazul creditului cu dobânda variabilă dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice și să nu fie majorată peste un anumit nivel. Or, dispozițiile exprese din contract cu privire la procentul de dobândă (dobânda de referință plus 1,5) sunt în sensul celor prevăzute de textul indicat. În ceea ce privește formula după care se calculează variația dobânzii, instanța a constatat că au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g) pct. 3 din O.G.

nr. 21/1992 care stabilesc că această formulă trebuie indicată în mod expres în contract, iar la art. 4.2 și art. 4.3 din anexa la contract, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R./indicelui de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la data modificării. În consecință, condițiile în care survine modificarea ratei dobânzii au fost indicate în mod expres în anexa ce face parte integrantă din contract.

Nici clauza inserată la art. 4.4 din anexa la contract nu poate fi apreciată abuzivă, reclamantul, în calitate de împrumutat, având posibilitatea de a opta potrivit art. 9 pct. 4.5 de a rambursa restul creditului în condițiile în care nu acceptă noul nivel al dobânzii, posibilitate de rambursare prevăzută și în situația în care reclamantul nu este de acord cu nivelul comisioanelor (art. 4 pct. 1.3 din anexă). Așa fiind, instanța de fond a reținut că în concordanță cu dispozițiile art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, aceste clauze nu pot fi considerate abuzive, clauzele fiind negociate direct cu consumatorul și nu se poate reține un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul și prin decizia civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis și hotărârea schimbată în parte, în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea dobânzii stabilite și calculate de pârâtă ce depășește plafonul compus din variabila Euribor și procentul fix de 1,5%. Prin aceeași hotărâre pârâta a fost obligată să plătească diferența de dobândă percepută peste nivelul stabilit de instanța de apel de la data modificării acesteia peste plafonul arătat, respingându-se celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere regulile de interpretare a contractelor reglementate de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului (art. 77 - 81), (dispozițiile art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984 C. civ., respectiv dispozițiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și raportat la probele administrate a reținut, în esență, în privința art. 5 și art. 6 din contractul bancar că nu se specifică în condițiile generale că în dobânda variabilă sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se folosește conjuncția „și” care să arate că, așa cum se susține în apel de către intimată, dobânda va conține atât indicele EURIBOR, cât și costurile de lichiditate ori cele cu rezerva minimă obligatorie, iar în condițiile generale de creditare (care completează contractul de credit) nu există o definiție a dobânzii variabile de referință, astfel cum aceasta este prezentată de intimată cu ocazia litigiului.

S-a reținut că apelantului nu i-au fost aduse la cunoștință la momentul încheierii contractului elementele din care era compusă dobânda variabilă de referință, ori că cel puțin lipsa conjuncției „și” din cuprinsul art. 4.2 din condițiile generale nu poate duce rezonabil la concluzia că împrumutatul a știut sau ar fi trebuit să știe din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele cuprinse în art. 5 din contractul de credit și cele din art. 4.2 din condițiile generale de creditare fiind cel puțin neclare, dacă nu chiar ambigue, în ce privește componența dobânzii de referință variabile. Împrumutatul nu știa și nici nu putea ști în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este variabilă în funcție de indicele EURIBOR, LIBOR sau BUBOR, dar nu putea ști și că aceasta ar cuprinde și alte elemente nespecificate clar în contract.

În această situație devin aplicabile regulile de interpretare actus non potest operari ultra intentionem agentos , conform căreia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică indicele EURIBOR și dobânda fixă de 1,5 procente, indiferent de folosirea termenului general de „evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R.”, confuzie creată și de faptul că ambele dobânzi sunt variabile (atât cea curentă cât și cea de referință) și ambele sunt stabilite de B.C.R. și afișate la sediile acesteia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât deși nu exista o prevedere expresă la momentul semnării contractului care să oblige banca să arate nivelul maxim până la care poate fi majorată, aceasta nu însemnă că banca nu ar fi putut majora acest nivel peste un anumit nivel maxim la care s-ar fi așteptat în mod rezonabil împrumutatul atât timp cât la data semnării contractului erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumatorului care consideră abuzivă, având deci o cauză ilicită, orice clauză care creează dezechilibru financiar semnificativ în cazul contractelor preformulate. S-a mai reținut că banca nu poate invoca în avantajul său legat de profitul pe care ar fi trebuit să-l obțină decât convenția și garanția pentru care a semnat împrumutatul și, nicidecum gestiunea propriului patrimoniu, influențele economice externe, etc., deoarece profitul trebuie să fie întotdeauna licit, iar câștigul nu poate avea la bază decât legea.

S-a stabilit totodată, că nu poate fi primită apărarea intimatei, reținută de prima instanță, potrivit căreia clauzele au fost negociate, întrucât reclamantul a avuta de ales între mai multe oferte.

Poziția băncii impunea redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta acționând în calitate de profesionist, iar ambiguitatea clauzelor contractuale, lipsa definiției dobânzii variabile de referință ori diferențele dintre clauzele privind aceiași termeni după cum aceștia sunt redactați în contractul de credit propriu-zis sau în condițiile generale de creditare pot primi și interpretarea că s-a dorit de către intimată încheierea a cât mai multe contracte de credite în detrimentul concurenței, promițând oferte avantajoase clienților ce doreau să se împrumute, însă care ulterior pot fi interpretate ambiguu și unilateral în detrimentul celor împrumutați, putându-se deduce rezonabil că aceștia nu ar mai fi contractat dacă ar fi avut în cunoștință întinderea reală maximă și posibilă (prin aplicare de majorări) a obligației de plată a dobânzii.

În acest sens se observă că banca își întemeiază comportamentul și raportează buna sa credință la prevederile art. 1) din Lista privind Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nici aceste susțineri nu pot fi primite, din moment ce pentru a fi aplicabil textul de lege sunt necesare două condiții cumulative, anume să existe o motivație întemeiată și clientul - împrumutat să poată rezilia contractul, ambele condiții lipsind din speța de față; în ce privește prima condiție, nu se explică de către intimată faptul că indicele EURIBOR a suferit fluctuații, dar dobânda a suferit numai majorări, dar nu și atenuări a acesteia în funcție de condițiile de piață, transformând cuvântul variabil în termenii de creștere invariabilă a dobânzii, iar în ce privește cea de-a doua condiție se observă că această condiție este interpretată de intimată în sens strict formal, anume acela ca o parte să poată cere rezilierea uni contract de împrumut, făcând abstracție de interpretarea după scopul avut în vedere de către legiuitor, anume posibilitatea efectivă, de altfel rezultată din lege, ca împrumutatul să poată returna împrumutul său băncii creditoare, adică să dispună de lichiditățile necesare rambursării restului de credit.

A concluzionat că se impune anularea parțială a art. 5 și art. 6 din contract și obligarea băncii la restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii compus din indicele Euribor plus procentul de 1,5 % care rezultă din interpretarea dată în funcție de textele legal arătate și de principiile de drept pe care acestea le transpun în practică. În fine, s-a considerat că la data judecării apelului nu se poate accepta că actul adițional propus în luna august 2010 este considerat, așa cum prevedea inițial actul normativ, ca fiind considerat încheiat în mod tacit prin refuzul împrumutatului de a-l semna, pentru că cererea de chemare în judecată are semnificația unei contraoferte pentru intimata B.C.R.

S.A. din partea apelantului - împrumutat și prin urmare actul adițional nu-și poate produce efectele astfel cum a fost considerat încheiat în mod tacit, între părți producându-și efectele rezultate din clauzele contractului de credit inițial astfel cum au fost acestea interpretate de instanța de apel. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, pârâta invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat și a menținerii sentinței instanței de fond. În cadrul motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat, în esență, că: - În mod greșit instanța de apel a intervenit în mecanismul contractual și a modificat modul de calcul al dobânzii, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea intimatului - reclamant.

Nici dispozițiile comunitare, nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului, în acest sens, prin preluarea dispozițiilor art. 4 paragraful 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, legiuitorul român reglementând la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6). Or, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente ce determină costul total al creditului, conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48 și acest cost împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, componenta esențială a obiectului contractului de credit, de consum.

- În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că, în speță contractul de credit nu a fost încheiat cu respectarea tuturor exigențelor impuse de actele normative aplicabile referitoare la informarea consumatorului cu privire la dobânda aplicabilă. Sub acest aspect a arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că dispozițiile la care părțile contractuale s-au raportat sunt cuprinse în legislația civilă, financiar - bancară și cea privind protecția consumatorului. În acest sens, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 se trasează două obligații ce incumbă comercianților și implicit băncii în contractarea cu consumatorii, respectiv: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Or, în cazul primei obligații reclamantul nu a invocat niciodată neînțelegerea contractului din această perspectivă legală, după cum nici faptul că nu ar fi negociat contractul. A mai arătat că nu se poate considera că părțile au încheiat un contract de adeziune, iar clauzele privind dobânda sunt clare, fără echivoc, înțelegerea acestora nenecisitând cunoștințe de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 75 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, nefiind încălcare prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale lit. e) și g) din Anexa la lege. În speță, clauza prevăzută la art. 5 din contract nu prevede că dobânda curentă variază în funcție de un indice de referință (Euribor sau Libor).

În mod neechivoc, art.5 din contract stipulează că dobânda curentă este variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii și se calculează în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, incluzând ca element atât indicele de referință Euribor/ Libor, costul cu rezerva minimă obligatorie și costurile de lichiditate și nu se confundă cu dobânda variabilă în funcție de indicele de referință Euribor sau Libor. Totodată, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, clauzele contractului de credit se completează cu cele din Condițiile generale de creditare - Anexă la contract. - Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii și prin raportare la prevederile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Astfel, legea prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 50/2010 a tranșat problema neaplicării dispozițiilor acesteia contractelor în derulare. Prin urmare singura lege aplicabilă este legea părților, instanța neputând obliga banca la încheierea unui act adițional având în vedere prevederile art. 39 din Legea nr. 288/2010 care modifică art. 95. În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că, clauzele stabilite la art. 5 și art. 6 sunt clauze abuzive. Legea nr. 193/2000 prevede că pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă trebuie să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, clauza să nu fi fost negociată și să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Or, clauza reglementată a fost negociată deoarece s-au comunicat Condițiile generale și s-au discutat și negociat prevederile contractului de credit care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților, contractul fiind semnat. Prin aceste clauze nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin raportare la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit, acesta fiind elementul esențial, prețul contractului, în acord cu art. 4 din Directiva nr. 93/3/CEE transpusă de către Legea nr. 193/2000. În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

a mai arătat că prin decizia recurată instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata diferenței de dobândă percepută peste nivelul stabilit de instanță, deși la termenul din 8 iunie 2010, în fața Tribunalului Neamț, intimatul - reclamant prin reprezentantul legal a renunțat la acest capăt de cerere. Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului și a reiterat susținerile de la fond și apel. Analizând recursul se găsește fondat. Referitor la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se constată că este întemeiat în limitele ce se vor analiza.

Astfel, nici prin acțiunea introductivă nici prin cererea de apel reclamantul nu a solicitat stabilirea de către instanța de judecată a unei dobânzi convenționale după formula Euribor + 1,5 %, fiind astfel încălcat principiul disponibilității din perspectiva cerinței ca instanța de judecată să se pronunțe numai asupra ceea ce s-a cerut, or potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii sunt ținuți a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății. În cauză, stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuia făcută în limitele cererii reclamantului. S-a mai susținut în cadrul aceluiași motiv de recurs că instanța a obligat-o pe recurentă la restituirea sumelor încasate în plus deși reclamantul a renunțat la o astfel de cerere în mod expres.

Sub acest aspect se constată că reclamantul nu a renunțat personal la acest drept, ci prin reprezentantul legal care nu a fost mandatat în acest sens, neexistând nicio dovadă, astfel că sub rezerva celor arătate mai sus, într-adevăr, dacă ar fi avut acest drept reclamantul ar fi fost îndreptățit să fie despăgubit în lipsa unei cereri de renunțare la drept, dar așa cum se va arăta în continuare, hotărârea este lipsită de temei legal. Astfel, în privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că toate criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt întemeiate. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt neîndeplinite cumulativ următoarele condiții: lipsa negocierii directe și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe.

În cauză, reclamantul nu a susținut că nu ar fi negociat clauzele contractului și nu ar fi fost informat, iar prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referință variabilă a B.C.R.

- 8,7 la care s-a adăugat marja de 1,5 puncte procentuale reclamantul și-a asumat riscul majorării dobânzii inițiale în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând Convenția de credit și Condițiile Speciale fără a rezulta din poziția părții că acordul acestuia a vizat o dobândă Euribor + 1,5 %. Dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro și Libor pentru credite în dolari SUA, or pct. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii, iar distincția este evidentă potrivit Condițiilor generale de creditare - Anexă la contract, instanța de judecată prin soluția pronunțată nesocotind chiar conținutul contractului prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a contractelor prevăzute de Codul civil în art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984. Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comision.

Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE. Astfel fiind, recursul este fondat și în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. va fi admis și hotărârea schimbată în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, ca nefondat. Cât privește neincidența în cauză a O.U.G. nr. 50/2010, critica este lipsită interes, instanța de apel neaplicând aceste dispoziții legale contractului pentru a se putea reține o nelegalitate a hotărârii și din această perspectivă. Văzând și art. 274 C. proc. civ., având în vedere actele depuse și munca depusă de avocat instanța de recurs va obliga intimatul - reclamant la cheltuieli de judecată în cuantum de 553,15 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. B.C.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 2/2011 din 13 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul C.M.I. împotriva sentinței civile nr. 550/COM din 8 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Obligă intimatul-reclamant C.M.I. să plătească recurentei-pârâte S.C. B.C.R. SA București suma de 553,15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.