ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2450/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2450/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată,

reclamantul C.M.I. a solicitat în contradictoriu cu B.C.R. SA, SUCURSALA PIATRA

NEAMȚ, anularea clauzelor abuzive care fac obiectul art. 5 și art. 6 din

contractul nr. 2008458888/2008 precum și a clauzelor abuzive cuprinse la art. 4.2

- 4.5, 4.13 din actul adițional la contract.

Prin aceeași cerere a

solicitat și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de

dobândă majorată.

Prin sentința civilă

nr. 550/COM din 8 iunie 2010, Tribunalul Neamț a respins excepția

inadmisibilității și acțiunea ca nefondată.

A reținut, în esență,

că excepția invocată cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile este

neîntemeiată, deoarece s-a făcut dovada că reclamantul a încercat anterior

introducerii cererii de chemare în judecată concilierea, cu adresa nr. 1389 din

22 februarie 2010, pârâta exercitând un refuz abuziv sub pretextul caracterului

informal al acestei convocări la conciliere.

Pe fond, a reținut că

la data de 26 iunie 2008, reclamantul a încheiat cu B.C.R., sucursala județeană

Neamț, contratul de credit nr. 2008458888 pentru suma de 176.300 Euro, conform

dispozițiilor art. 1 din anexa la contract creditul urmând a fi utilizat de

reclamant pentru investiții imobiliare.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 din contract s-a stabilit că la data încheierii

contractului dobânda curentă este de 7,4 % pe an și este fixă în primele 12

luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constant pe o perioadă de

12 luni cu excepțiile prevăzute de pct. 7 și 8. După această dată dobânda

curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la

sediile B.C.R. la care se adaugă 1,5 iar potrivit alin. (6) dobânda anuală

efectivă (DAE) la data semnării contractului este de 8,7% pe an.

Susținerea

reclamantului potrivit căreia sunt abuzive clauzele inserate în contract la

art. 5 și art. 6 s-a apreciat ca nefondată.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor,

este considerată clauză abuzivă, clauza contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi

din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Or, în cauză nu se

poate aprecia că reclamantul a fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu

privire la dobânda aplicabilă creditului contractat.

Reclamantul a optat

pentru acest credit deși în oferta băncii se regăseau și alte tipuri de credite

cu condiții diferite în ceea ce privește dobânda.

Deși condițiile

creditării pentru produsul acceptat de reclamant erau prestabilite de bancă,

reclamantul a avut cunoștință de clauzele contractului, dovadă și faptul că a

optat pentru o dobândă fixă în primul an de rambursare și variabilă ulterior,

contractul propus de pârâtă fiind adus la cunoștința reclamantului, conform

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, instanța

a constatat că prin contractul încheiat de părți, pârâta a respectat

dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g) din O.G. nr. 21/1992. Astfel, clauza

prevăzută la art. 5, teza a 2-a, potrivit căreia dobânda curentă este formată

din dobânda de referință variabilă la care se adaugă 1,5, corespunde

exigențelor instituite de art. 9 lit. g) pct. 2 lit. g) care stabilește că în

cazul creditului cu dobânda variabilă dobânda poate varia în funcție de dobânda

de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să

fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice și să

nu fie majorată peste un anumit nivel. Or, dispozițiile exprese din contract cu

privire la procentul de dobândă (dobânda de referință plus 1,5) sunt în sensul

celor prevăzute de textul indicat.

În ceea ce privește

formula după care se calculează variația dobânzii, instanța a constatat că au

fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g) pct. 3 din O.G. nr. 21/1992

care stabilesc că această formulă trebuie indicată în mod expres în contract,

iar la art. 4.2 și art. 4.3 din anexa la contract, s-a stabilit că pe parcursul

derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție

de evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R./indicelui de referință

LIBOR/EURIBOR/BUBOR, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului

existent la data modificării.

În consecință,

condițiile în care survine modificarea ratei dobânzii au fost indicate în mod

expres în anexa ce face parte integrantă din contract.

Nici clauza inserată

la art. 4.4 din anexa la contract nu poate fi apreciată abuzivă, reclamantul,

în calitate de împrumutat, având posibilitatea de a opta potrivit art. 9 pct. 4.5

de a rambursa restul creditului în condițiile în care nu acceptă noul nivel al

dobânzii, posibilitate de rambursare prevăzută și în situația în care

reclamantul nu este de acord cu nivelul comisioanelor (art. 4 pct. 1.3 din

anexă).

Așa fiind, instanța

de fond a reținut că în concordanță cu dispozițiile art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, aceste clauze nu pot fi considerate abuzive,

clauzele fiind negociate direct cu consumatorul și nu se poate reține un

dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamantul și prin decizia civilă nr. 2 din 13

ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a fost admis și hotărârea schimbată în

parte, în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea

dobânzii stabilite și calculate de pârâtă ce depășește plafonul compus din

variabila Euribor și procentul fix de 1,5%. Prin aceeași hotărâre pârâta a fost

obligată să plătească diferența de dobândă percepută peste nivelul stabilit de

instanța de apel de la data modificării acesteia peste plafonul arătat,

respingându-se celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere regulile de interpretare a

contractelor reglementate de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului

(art. 77 - 81), (dispozițiile art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984 C. civ.,

respectiv dispozițiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și raportat

la probele administrate a reținut, în esență, în privința art. 5 și art. 6 din

contractul bancar că nu se specifică în condițiile generale că în dobânda

variabilă sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei

minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se folosește conjuncția „și” care

să arate că, așa cum se susține în apel de către intimată, dobânda va conține

atât indicele EURIBOR, cât și costurile de lichiditate ori cele cu rezerva

minimă obligatorie, iar în condițiile generale de creditare (care completează

contractul de credit) nu există o definiție a dobânzii variabile de referință,

astfel cum aceasta este prezentată de intimată cu ocazia litigiului.

S-a reținut că

apelantului nu i-au fost aduse la cunoștință la momentul încheierii

contractului elementele din care era compusă dobânda variabilă de referință, ori

că cel puțin lipsa conjuncției „și” din cuprinsul art. 4.2 din condițiile

generale nu poate duce rezonabil la concluzia că împrumutatul a știut sau ar fi

trebuit să știe din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele

cuprinse în art. 5 din contractul de credit și cele din art. 4.2 din condițiile

generale de creditare fiind cel puțin neclare, dacă nu chiar ambigue, în ce

privește componența dobânzii de referință variabile.

Împrumutatul nu știa

și nici nu putea ști în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este

variabilă în funcție de indicele EURIBOR, LIBOR sau BUBOR, dar nu putea ști și

că aceasta ar cuprinde și alte elemente nespecificate clar în contract.

În această situație

devin aplicabile regulile de interpretare

actus non potest operari ultra

intentionem agentos

, conform căreia obligația împrumutatului nu poate

cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul

încheierii contractului, adică indicele EURIBOR și dobânda fixă de 1,5

procente, indiferent de folosirea termenului general de „evoluția dobânzii

variabile de referință B.C.R.”, confuzie creată și de faptul că ambele dobânzi

sunt variabile (atât cea curentă cât și cea de referință) și ambele sunt

stabilite de B.C.R. și afișate la sediile acesteia.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât deși nu exista o prevedere expresă la momentul semnării

contractului care să oblige banca să arate nivelul maxim până la care poate fi

majorată, aceasta nu însemnă că banca nu ar fi putut majora acest nivel peste

un anumit nivel maxim la care s-ar fi așteptat în mod rezonabil împrumutatul

atât timp cât la data semnării contractului erau în vigoare dispozițiile Legii

nr. 296/2004 privind Codul consumatorului care consideră abuzivă, având deci o

cauză ilicită, orice clauză care creează dezechilibru financiar semnificativ în

cazul contractelor preformulate.

S-a mai reținut că

banca nu poate invoca în avantajul său legat de profitul pe care ar fi trebuit

să-l obțină decât convenția și garanția pentru care a semnat împrumutatul și,

nicidecum gestiunea propriului patrimoniu, influențele economice externe, etc.,

deoarece profitul trebuie să fie întotdeauna licit, iar câștigul nu poate avea

la bază decât legea.

S-a stabilit

totodată, că nu poate fi primită apărarea intimatei, reținută de prima

instanță, potrivit căreia clauzele au fost negociate, întrucât reclamantul a

avuta de ales între mai multe oferte.

Poziția băncii

impunea redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta acționând în

calitate de profesionist, iar ambiguitatea clauzelor contractuale, lipsa

definiției dobânzii variabile de referință ori diferențele dintre clauzele

privind aceiași termeni după cum aceștia sunt redactați în contractul de credit

propriu-zis sau în condițiile generale de creditare pot primi și interpretarea

că s-a dorit de către intimată încheierea a cât mai multe contracte de credite

în detrimentul concurenței, promițând oferte avantajoase clienților ce doreau

să se împrumute, însă care ulterior pot fi interpretate ambiguu și unilateral

în detrimentul celor împrumutați, putându-se deduce rezonabil că aceștia nu ar

mai fi contractat dacă ar fi avut în cunoștință întinderea reală maximă și

posibilă (prin aplicare de majorări) a obligației de plată a dobânzii.

În acest sens se

observă că banca își întemeiază comportamentul și raportează buna sa credință

la prevederile art. 1) din Lista privind Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nici

aceste susțineri nu pot fi primite, din moment ce pentru a fi aplicabil textul

de lege sunt necesare două condiții cumulative, anume să existe o motivație

întemeiată și clientul - împrumutat să poată rezilia contractul, ambele

condiții lipsind din speța de față; în ce privește prima condiție, nu se

explică de către intimată faptul că indicele EURIBOR a suferit fluctuații, dar

dobânda a suferit numai majorări, dar nu și atenuări a acesteia în funcție de

condițiile de piață, transformând cuvântul variabil în termenii de creștere

invariabilă a dobânzii, iar în ce privește cea de-a doua condiție se observă că

această condiție este interpretată de intimată în sens strict formal, anume

acela ca o parte să poată cere rezilierea uni contract de împrumut, făcând

abstracție de interpretarea după scopul avut în vedere de către legiuitor,

anume posibilitatea efectivă, de altfel rezultată din lege, ca împrumutatul să

poată returna împrumutul său băncii creditoare, adică să dispună de

lichiditățile necesare rambursării restului de credit.

A concluzionat că se

impune anularea parțială a art. 5 și art. 6 din contract și obligarea băncii la

restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii

compus din indicele Euribor plus procentul de 1,5 % care rezultă din

interpretarea dată în funcție de textele legal arătate și de principiile de

drept pe care acestea le transpun în practică.

În fine, s-a

considerat că la data judecării apelului nu se poate accepta că actul adițional

propus în luna august 2010 este considerat, așa cum prevedea inițial actul

normativ, ca fiind considerat încheiat în mod tacit prin refuzul împrumutatului

de a-l semna, pentru că cererea de chemare în judecată are semnificația unei

contraoferte pentru intimata B.C.R. S.A. din partea apelantului - împrumutat și

prin urmare actul adițional nu-și poate produce efectele astfel cum a fost

considerat încheiat în mod tacit, între părți producându-și efectele rezultate

din clauzele contractului de credit inițial astfel cum au fost acestea

interpretate de instanța de apel.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs, în termen legal, pârâta invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

recursului și modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului ca

nefondat și a menținerii sentinței instanței de fond.

În cadrul motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat, în esență, că:

- În mod greșit

instanța de apel a intervenit în mecanismul contractual și a modificat modul de

calcul al dobânzii, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea

intimatului - reclamant.

Nici dispozițiile

comunitare, nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în

determinarea prețului contractului, în acest sens, prin preluarea dispozițiilor

art. 4 paragraful 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, pe calea Legii nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și

consumatori, legiuitorul român reglementând la rândul său excluderea clauzelor

privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).

Or, clauzele

referitoare la dobândă sunt elemente ce determină costul total al creditului,

conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48 și acest cost împreună

cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, componenta

esențială a obiectului contractului de credit, de consum.

- În mod greșit

instanța de apel a reținut faptul că, în speță contractul de credit nu a fost

încheiat cu respectarea tuturor exigențelor impuse de actele normative

aplicabile referitoare la informarea consumatorului cu privire la dobânda aplicabilă.

Sub acest aspect a

arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că dispozițiile la care

părțile contractuale s-au raportat sunt cuprinse în legislația civilă,

financiar - bancară și cea privind protecția consumatorului.

În acest sens, prin art.

1 din Legea nr. 193/2000 se trasează două obligații ce incumbă comercianților

și implicit băncii în contractarea cu consumatorii, respectiv: obligația

pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Or, în cazul primei

obligații reclamantul nu a invocat niciodată neînțelegerea contractului din

această perspectivă legală, după cum nici faptul că nu ar fi negociat

contractul.

A mai arătat că nu se

poate considera că părțile au încheiat un contract de adeziune, iar clauzele

privind dobânda sunt clare, fără echivoc, înțelegerea acestora nenecisitând

cunoștințe de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 75 Legea nr. 296/2004

privind Codul consumatorului, nefiind încălcare prevederile art. 4 din Legea

nr. 193/2000 și ale lit. e) și g) din Anexa la lege.

În speță, clauza

prevăzută la art. 5 din contract nu prevede că dobânda curentă variază în

funcție de un indice de referință (Euribor sau Libor).

În mod neechivoc,

art.5 din contract stipulează că dobânda curentă este variabilă în funcție de

dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii și se

calculează în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, incluzând

ca element atât indicele de referință Euribor/ Libor, costul cu rezerva minimă

obligatorie și costurile de lichiditate și nu se confundă cu dobânda variabilă

în funcție de indicele de referință Euribor sau Libor.

Totodată, instanța de

apel trebuia să aibă în vedere că, clauzele contractului de credit se

completează cu cele din Condițiile generale de creditare - Anexă la contract.

- Hotărârea instanței

de apel este dată cu aplicarea greșită a legii și prin raportare la prevederile

Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de

credit pentru consumatori.

Astfel, legea prin

care a fost aprobată O.U.G. nr. 50/2010 a tranșat problema neaplicării

dispozițiilor acesteia contractelor în derulare.

Prin urmare singura

lege aplicabilă este legea părților, instanța neputând obliga banca la

încheierea unui act adițional având în vedere prevederile art. 39 din Legea nr.

288/2010 care modifică art. 95.

În mod greșit

instanța de apel a reținut faptul că, clauzele stabilite la art. 5 și art. 6

sunt clauze abuzive.

Legea nr. 193/2000 prevede că

pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă trebuie să se creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o

consecință a abuzului, clauza să nu fi fost negociată și să nu se asocieze cu

definirea obiectului principal al contractului.

Or, clauza

reglementată a fost negociată deoarece s-au comunicat Condițiile generale și

s-au discutat și negociat prevederile contractului de credit care conțin și

obligațiile cele mai importante ale clienților, contractul fiind semnat.

Prin aceste clauze nu

se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin

raportare la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Clauza referitoare la

rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit,

acesta fiind elementul esențial, prețul contractului, în acord cu art. 4 din

Directiva nr. 93/3/CEE transpusă de către Legea nr. 193/2000.

În cadrul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a mai arătat că prin decizia recurată

instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata diferenței de dobândă

percepută peste nivelul stabilit de instanță, deși la termenul din 8 iunie

2010, în fața Tribunalului Neamț, intimatul - reclamant prin reprezentantul

legal a renunțat la acest capăt de cerere.

Intimatul - reclamant

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului și a reiterat

susținerile de la fond și apel.

Analizând recursul se

găsește fondat.

Referitor la primul

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se constată că este

întemeiat în limitele ce se vor analiza.

Astfel, nici prin

acțiunea introductivă nici prin cererea de apel reclamantul nu a solicitat

stabilirea de către instanța de judecată a unei dobânzi convenționale după

formula Euribor + 1,5 %, fiind astfel încălcat principiul disponibilității din

perspectiva cerinței ca instanța de judecată să se pronunțe numai asupra ceea

ce s-a cerut, or potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii sunt

ținuți a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În cauză, stabilirea

caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuia făcută în limitele

cererii reclamantului.

S-a mai susținut în

cadrul aceluiași motiv de recurs că instanța a obligat-o pe recurentă la

restituirea sumelor încasate în plus deși reclamantul a renunțat la o astfel de

cerere în mod expres.

Sub acest aspect se

constată că reclamantul nu a renunțat personal la acest drept, ci prin

reprezentantul legal care nu a fost mandatat în acest sens, neexistând nicio

dovadă, astfel că sub rezerva celor arătate mai sus, într-adevăr, dacă ar fi

avut acest drept reclamantul ar fi fost îndreptățit să fie despăgubit în lipsa

unei cereri de renunțare la drept, dar așa cum se va arăta în continuare,

hotărârea este lipsită de temei legal.

Astfel, în privința

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că

toate criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt întemeiate.

Potrivit art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt

neîndeplinite cumulativ următoarele condiții: lipsa negocierii directe și

dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în

detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe.

În cauză, reclamantul

nu a susținut că nu ar fi negociat clauzele contractului și nu ar fi fost

informat, iar prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de

referință variabilă a B.C.R. - 8,7 la care s-a adăugat marja de 1,5 puncte

procentuale reclamantul și-a asumat riscul majorării dobânzii inițiale în

funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând Convenția de

credit și Condițiile Speciale fără a rezulta din poziția părții că acordul

acestuia a vizat o dobândă Euribor + 1,5 %.

Dobânda de referință

variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor

pentru credite în euro și Libor pentru credite în dolari SUA, or pct. 5 din

contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de

„dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii, iar

distincția este evidentă potrivit Condițiilor generale de creditare - Anexă la

contract, instanța de judecată prin soluția pronunțată nesocotind chiar

conținutul contractului prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a

contractelor prevăzute de Codul civil în art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984.

Cât privește

dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul

contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită

perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și

comision.

Pe de altă parte,

clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al

creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul

contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici

definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau

remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în

schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt

exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens

fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus

Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel fiind,

recursul este fondat și în baza art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. va fi

admis și hotărârea schimbată în sensul respingerii apelului formulat de

reclamantă, ca nefondat.

Cât privește

neincidența în cauză a O.U.G. nr. 50/2010, critica este lipsită interes,

instanța de apel neaplicând aceste dispoziții legale contractului pentru a se

putea reține o nelegalitate a hotărârii și din această perspectivă.

Văzând și art. 274 C.

proc. civ., având în vedere actele depuse și munca depusă de avocat instanța de

recurs va obliga intimatul - reclamant la cheltuieli de judecată în cuantum de

553,15 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta S.C. B.C.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 2/2011

din 13 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge

apelul

formulat de reclamantul C.M.I.

împotriva sentinței civile

nr. 550/COM din 8 iunie 2010, pronunțată de

Tribunalul Neamț, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.

Obligă intimatul-reclamant

C.M.I. să plătească

recurentei-pârâte S.C. B.C.R.

SA București suma de 553,15

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în

recurs, reprezentând taxă de timbru.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 iunie 2011.